Câteva dintre aspectele vieţii şi credinţei creştin-ortodoxe româneşti şi din toată lumea!

Bine ati venit pe blogul credinciosilor ortodocși si nu numai !!!
Vreau sa va prezint câteva dintre aspectele vieţii şi credinţei creştin-ortodoxe româneşti şi din toată lumea!

miercuri, 25 februarie 2015

Minunile Sfantului Nectarie

Sfântul Nectarie Taumaturgul, adică Vindecătorul sau Cel ce tămăduieşte, este renumit pentru minunile pe care le făcea încă din timpul vieţii, cu rugăciunile sale fierbinţi, pentru toţi ce-i cereau ajutorul. După trecerea sa la cele veşnice, mormântul său a devenit loc de pelerinaj, iar înalţii ierarhi ai Bisericii lui Hristos, văzând minunile ce se săvârşeau acolo şi descoperind moaştele neatinse şi plăcut mirositoare au hotărât canonizarea Sfântului Nectarie. Acesta este pentru întreaga lume ortodoxă, pentru toată Biserica lui Hristos, ajutor trimis de la Dumnezeu pentru cei aflaţi în suferinţă, în nevoi, în boli de toate felurile. Pe lângă acatistul şi rugăciunea stăruitoare către Sfântul Nectarie, pe lângă pelerinaje la sfintele sale moaşte, lectura acestor minuni de netăgăduit ce s-au săvârşit, este un prilej de a cunoaşte mai multe despre Sfântul Nectarie Taumaturgul şi despre dragostea sa nemărginită pentru oamenii aflaţi în suferinţă.



Scrisoarea micului Anastasis

        Domnul Temistocle vindea tablouri, rame şi mărunţişuri în prăvălioara lui din Constantinopol. Ţinea mult la familia lui şi se chinuia să-şi vândă "nimicurile" pentru ca să umple cinci guri flămânde. Deschidea dis-de-dimineaţă, îşi făcea semnul crucii privind spre biserica Sfânta Sofia, atârna ramele în cuiele ce se găseau pe pereţii din afară, lângă uşa magazinaşului, ştergea praful ce se aşeza din gros pe picturi - prăvălioara se găsea pe o străduţă strâmtă, nepietruită - şi aşa îşi aştepta clienţii. Domnul Temistocle era un om bun, care simţea durerea celuilalt. Când intra vreun şcolărel să ia o bomboană, gândea în sinea lui: "Sărăcuţul, este galben ca ceara. Cine ştie ce mănâncă". Cunoştea bine faţa sărăciei, după cum cunoştea şi sufletul omului, cu bunele şi cu relele lui. Dintre toţi copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băieţel dulce şi cuviincios, pe nume Anastasis, care trăia singur singurel într-o cămăruţă, peste drum de casa lui. Sărăcuţul, cu noaptea în cap pleca şi cu noaptea în cap se întorcea. După faţa-i trasă şi după hăinuţele şi ghetuţele lui rupte se putea uşor vedea că abia dacă avea ce mânca.
Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celălalt.
- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Băieţelule, o sa răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.
- Mă duc la postă să duc nişte scrisori.
- Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.
- Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dârdâind de frig.
Ce i-a venit domnului Temistocle, că s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului şi a început sa zâmbească.
- Săracul băieţel! Ia să văd ce cere... A deschis scrisoarea şi a citit:
"Hristoase al meu,
Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig.
Din ce-mi dă stăpânul nu-mi ajunge nici de mâncare.
N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă.
Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne?
Ajută-mă! Mă închin Ţie. Robul Tău, Anastasis."
- Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle şi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă - flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui - şi s-a dus apoi la poştă.
Peste două zile l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob...

Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel, dar nu avea cum să-i treacă atunci prin gând că Anastasis va ajunge cândva Sfântul Nectarie făcătorul de minuni... De unde să fi putut bănui?...



Mama cu cei patru copii

      Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case ţărăneşti răsfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas şi cu cei patru copilaşi ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineaţă ca să pună casa în ordine, să-şi trezească apoi copilaşii şi să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în faţa icoanelor împreună cu Olga, Evangheliţa, cu băieţelul şi cu fetiţa cea mică în braţe. Şi astfel îşi făceau cu toţii rugăciunea de dimineaţă. După rugăciune, mama îşi lua copilaşii lângă ea, îi privea în ochi cu dragoste şi picura în sufleţelele lor credinţa şi dragostea pentru Tatăl Ceresc şi pentru Sfinţii Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele ştiu să o grăiască şi luând cu degetele ei blânde mânuţa plinuţa a fetiţei, o învăţa să-şi facă cruce.
– Strânge aşa degeţelele, păpuşica mea... Întâi duci mâna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta şi la stânga. Aşa, bravo, fetiţa mea!
Le dădea apoi să mănânce, îi săruta şi ieşea să meargă să-şi ajute bărbatul care muncea de cu noapte la câmp. La amiază se întorcea acasă sa-şi vadă copiii, să le pună din nou să mănânce şi iarăşi se ducea la câmp până cobora soarele şi începea să se întunece. Întorcându-se, trecea pe la bisericuţa satului, unde aprindea candelele şi se ruga, aducând mulţumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuţa ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!
Dar o boală cruntă ce a venit pe neaşteptate i-a făcut fericirea mii de fărâme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de linişte.
S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înţelegând cât de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frânt. Copilaşilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou şi i-a aşezat în faţa icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-şi facă semnul sfânt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare aşa cum a fost învăţat. I-a sărutat apoi pe rând şi a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înşelase... A fost operată o data şi apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul şi pe un văr de-al ei, ce se îngrijea şi el de bolnavă, şi le-au spus direct:

– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luaţi-o ca să moară acasă.

Şi aşa s-a întors biata Gheorghia la căsuţa ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mâncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilaşii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:
– Hai să ne rugăm. Aşa, păpuşica mea, du mânuţa la frunte...
Şi copilaşii îngenuncheau în jurul ei, îşi îndreptau ochişorii spre icoane şi se rugau.
– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.
Dar ea se simţea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gâtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.
– Rugăciune, copilaşii mei, rugăciune... reuşea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe faţă.
Era o seară de noiembrie. Vântul intra în odaie, făcând flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca şi viaţa ei...
– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.
Copiii însă nu încetau să se roage, aplecaţi asupra trupului mamei lor.
– Dă Doamne să nu moară măicuţa. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuţa noastră...
Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiţi şi plini de viaţă.
– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci când era sănătoasă. L-am văzut pe Sfântul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!
– Şi eu l-am văzut, mamă, pe Sfântul din icoană! spuse Evghenia.
– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.
– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.
– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!
Acesta se scula anevoie din pat şi îşi privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflăturile cărnoase de pe faţă, ochii îi străluceau şi vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunând:
– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!

A doua zi de dimineaţă, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, până la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas înmărmurit de mirare. Nu-şi putea crede ochilor.
– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!
Au trecut trei ani din acea zi mare, şi de atunci şi până astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăieşte şi împărăţeşte în casa ei, înconjurată de copilaşi, şi în fiecare seară aprinde candelele bisericuţei din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu