Cea mai puternică rugăciune din Postul Paştelui

Postul Paştelui este o perioadă de rugăciune, de căinţă şi de apropiere de Dumnezeu. În această perioadă, este bine să spui o rugăciune atribuită Sfântului Efrem Sirul, considerată cea mai puternică din Postul Paştelui.

Aceasta scurtă rugăciune reprezintă o particularitate specifică a slujbelor din Postul Mare până într-acolo încât părintele Alexander Schmemann a putut-o numi „rugăciunea Postului Mare".
Iată rugăciunea Sfantului Efrem Sirul.

„Doamne si Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie (1 metanie). Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdarii și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii tale (1 metanie).

Așa, Doamne si imparate, dă-mi mie să-mi văd căderile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin (1 metanie)”.
Dupa care se fac rapid 12 metanii mici repetând mereu în tăcere la fiecare dintre ele rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului și mă miluiește!”.
În fine, se face din nou o metanie mare recitând numai ultima parte a rugăciunii: „Așa, Doamne și împărate…”. Numai în timpul Postului Mare, după această rugăciune se repetă grupul de rugăciuni legate de „Sfinte Dumnezeule…”, astfel că acesta e reluat de trei ori în cursul fiecărei rugăciuni.

Rugaciunea "Tatăl nostru"

În cursul perioadei itinerante, Domnul, răspunzând la cererea ucenicilor de a-I învăța cum să se roage, le-a dăruit rugaciunea cea mai de preț, rugăciunea prin excelență, care va fi înălțată de credincioșii tuturor neamurilor de atunci și până la sfârșitul veacurilor, Tatăl nostru.

Matei, care în Evanghelia sa nu respecta intotdeauna prea fidel cronologia, o include, din considerente de ordin logic, in cadrul predicii de pe munte, si anume in sectiunea rezervata sfaturilor privind rugaciunea cea mai potrivita prin care omul se poate apropia de Dumnezeu. Ar rezulta in acest caz ca ea a fost alcatuita de Iisus in primul Sau an de activitate.

I se mai zice și Rugăciunea Domneasca, pentru ca ea a fost data de Hristos ucenicilor Sai, cand acestia L-au rugat sa-i învețe cum trebuie sa se roage (Luca 11, 1 s.u.).

In Liturghiile ritului bizantin, Rugaciunea Domneasca este recitata in forma textului din Evanghelia dupa Matei 6, 9-13. Continutul ei are sapte cereri. Cele dintai trei se refera la Dumnezeu insusi si sunt expresia iubirii, respectului si supunerii filiale fata de El. In celelalte patru se cuprind cereri privitoare la trebuintele noastre temporale si in legatura cu mantuirea noastra.

În legatura cu titlul sau formula de adresa "Tatal nostru", Sfantul Ioan Gura de Aur sublinia ca, Mantuitorul ne-a invatat sa ne rugam pentru toti; de aceea, El n-a zis "Tatal meu", ci "Tatal nostru, Care esti in ceruri..., painea noastra... da-ne-o noua astazi, si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam..., si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de oel rau", tocmai

"pentru ca, stiind ca avem un Tata comun, sa incercam unii pentru altii o iubire frateasca... si, astfel, rugaciunea noastra sa se faca intr-un glas pentru tot corpul Bisericii indeobste si pentru ca fiecare sa aiba in vedere nu interesul sau, personal, ci pe al tuturor... El a voit sa ne rugam intotdeauna in comun, pentru ca sa ne invete sa fim continuu uniti, fara a ramane cea mai mica urma de vrajba ori de ura impotriva fratelui nostru".

 “Deci asa va rugati: Tatal nostru, Care esti în ceruri” (Matei 6, 9)

Vezi ca îndata a desteptat luarea aminte a ascultatorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugaciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.

Cel care numeste Tata pe Dumnezeu, prin aceasta singura numire, a marturisit: iertarea pacatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfintenia, rascumpararea, înfierea, mostenirea, însusirea de frate cu Unul-Nascut, daruirea Duhului. Ca nu-i cu putinta sa numesti Tata pe Dumnezeu, daca n-ai dobândit toate aceste bunatati.

Ca n-a spus: “Tatal meu care esti în ceruri”, ci: “Tatal nostru”, poruncindu-ne sa înaltam rugaciuni pentru toti oamenii si sa nu urmarim niciodata folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeste dusmania, doboara mândria, alunga invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunatatilor, izgoneste inegalitatea dintre oameni, arata ca este de aceeasi cinste si împaratul si saracul, pentru ca participam cu totii, în comun, la cele mai mari si la cele mai necesare bunuri. Ce paguba avem de pe urma obârsiei noastre de jos, când, de pe urma obârsiei noastre de sus, toti suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât saracul, nici stapânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împaratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înteleptul mai mult decât prostul?

Tuturor ni s-a daruit aceeasi noblete, învrednicindu-ne pe toti la fel sa-I zicem lui Dumnezeu: “Tata”.

Deci dupa ce ne-a amintit de aceasta noblete, de darul cel de sus, de egalitatea de cinste dintre toti oamenii, de dragoste, dupa ce ne-a departat de la pamânt si ne-a urcat în ceruri, sa vedem acum ce ne porunceste sa cerem.

De altfel este îndestulator numai cuvântul “Tata”, ca sa ne învete toata virtutea. Ca acela care-L numeste pe Dumnezeu “Tala”, si “Tata obstesc”, trebuie sa duca o astfel de viata încât sa nu se arate nevrednic de aceasta noblete si sa se straduiasca sa fie egal cu darul primit.

Dar Domnul nu Se multumeste cu atâta, ci adauga si o alta cerere, spunând asa:

“Sfinteasca-se numele Tau”

Rugaciunea, vrednica de cel ce-L numeste pe Dumnezeu Tata, este a nu cere nimic înainte de a slavi pe Tatal, ci de a socoti pe toate în urma laudei aduse Tatalui.

“Sfinteasca-se” înseamna: “Slaveasca-se”.

Dumnezeu are deplina slava Sa si este totdeauna aceeasi; totusi Hristos porunceste ca acela ce se roaga sa-L slaveasca pe Tatal, ca Tatal sa fie slavit si prin viata noastra. Acelasi lucru îl spunea Domnul si mai înainte: ,,Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, ca sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri”( Matei 5, 16); ca si serafimii, când slavesc pe Dumnezeu, spun la fel: “Sfânt, Sfânt, Sfânt”(Isaia 6, 3).

Prin urmare, “Sfinteasca-se” înseamna: “Slaveasca-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune asa: “învredniceste-ne sa ducem o viata asa de curata, încât prin noi sa Te slaveasca toti oamenii”. Si iarasi, înseamna sa ai o filozofie desavârsita când oferi tuturor o viata atât de curata, încât fiecare din cei ce o vad sa înalte pentru aceasta lauda lui Dumnezeu.

” Vie împaratia Ta” (Matei 6, 10)

Si aceste cuvinte sunt iarasi cuvintele unui copil recunoscator, care nu-si lipeste sufletul de cele ce se vad, nici nu socoteste mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grabeste câtre Tatal si doreste cu înfocare pe cele viitoare. Toate acestea se nasc dintr-o constiinta curata si dintr-un suflet desprins de lucrurile de pe pamânt.

Dorinta aceasta o avea si Pavel în fiecare zi; de aceea si spunea: “Si noi, care avem pârga duhului, suspinam, asteptând înfierea, izbavirea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Cel ce are aceasta dragoste nu poate sa se îngâmfe nici cu fericirea vietii sale, dar nici nu poate sa fie doborât de necazuri si suparari, ci, ca si cum ar trai chiar în cer, este slobod si de una si de alta din aceste anomalii.

“Faca-se voia Ta, precum în cer si pe pamânt”(Matei 6, 10) .

Ai vazut ce urmare minunata! Ne poruncise sa dorim bunatatile viitoare si sa ne grabim pentru plecarea noastra dincolo; dar atâta vreme cât nu se întâmpla asta si locuim aici, ne porunceste sa ne dam toata silinta ca sa vietuim ca îngerii din cer. Hristos ne-a spus: “Trebuie sa doriti cerurile si cele din ceruri!”; dar a poruncit ca, înainte de a ajunge în cer, sa prefacem pamântul în cer; sa traim pe pamânt, ca si cum am trai în cer; sa ne grabim sa facem asa totul. Si pentru acestea sa-L rugam pe Stapânul nostru.

Nimic nu ne împiedica sa ajungem la viata desavârsita a puterilor celor de sus, chiar daca locuim pe pamânt; ca e cu putinta ca acela care traieste aici sa faca totul ca si cum ar si fi acolo.

Cererea aceasta vrea sa spuna: “Dupa cum acolo sus în cer toate se petrec fara de nici o piedica, iar îngerii nu împlinesc numai unele porunci, iar pe altele le calca, ci pe toate le fac si cu totii se supun – ca “sunt puternici în virtute – spune psalmistul – facând cuvântul Lui” (Ps. 102, 21) -, tot asa învredniceste-ne si pe noi oamenii sa nu facem pe jumatate vointa Ta, ci sa o împlinim în întregime, asa cum Tu voiesti!”.

Ai vazut ca ne-a învatat sa fim modesti, aratându-ne ca virtutea nu se datoreaza numai râvnei noastre, ci si harului de sus? Si iarasi, ne-a poruncit ca fiecare din noi, când ne rugam, sa ne rugam si pentru binele întregii lumi. Ca Domnul n-a spus: “Faca-se voia Ta în mine sau în noi”, ci: “Faca-se voia Ta pretutindeni pe pamânt”, ca sa dispara înselaciunea, sa se sadeasca adevarul, sa se stârpeasca orice pacat, sa se întoarca din nou virtutea, sa nu mai fie nici o deosebire între pamânt si cer. “Daca s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar mai deosebi cele de jos de cele de sus – desi prin firea lor sunt deosebite unele de altele -, pentru ca pamântul ne-ar arata alti îngeri”.

“Pâinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi”(Matei 6,  11)

Ce înseamna cuvintele: “Pâinea noastra cea de tocite zilele”? Inseamna: pâinea noastra cea din fiecare zi.

Pentru ca Domnul spusese sa ne rugam: ,,Faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt”, poruncind sa împlinim si noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin cererea aceasta, face pogoramânt slabiciunii firii omenesti, pentru ca graieste oamenilor îmbracati cu trup, supusi nevoilor firii omenesti, care nu pot avea aceeasi nepatimire ca îngerii.

“Va cer si voua, oamenilor, spune Domnul, sa-Mi îndepliniti poruncile Mele în chip desavârsit ca si îngerii, dar nu va cer nepatimirea îngerilor, pentru ca nu va îngaduie tirania firii omenesti, pentru ca aveti nevoie de hrana cea de toate zilele!”.

Uita-mi-te câta duhovnicie este si în cele trupesti! Nu ne-a poruncit sa ne rugam nici pentru averi, nici pentru desfatari, nici pentru haine luxoase, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astazi, ca sa nu ne îngrijim de ziua cea de mâine! De aceea a si adaugat: “Pâinea cea de toate zilele”, adica pâinea care ne trebuie astazi pentru hrana noastra.

Si nu S-a multumit numai cu acest cuvânt, ci a adaugat si un altul dupa acesta, spunând: “Da-ne-o noua astazi”, pentru ca sa nu ne mai zdrobim capul mai dinainte cu grija zilei de mâine. Pentru ce sa te îngrijesti de ea, odata ce nu stii de vei vedea ziua de mâine? Porunca aceasta a dat-o si mai târziu, spunând: “Nu va îngrijiti de ziua de mâine” (Matei 6, 34).

Hristos vrea ca noi sa fim sprinteni si întraripati si sa-i dam atâta firii cât nevoia firii o cere de la noi.

Apoi, pentru ca se întâmpla sa pacatuim si dupa baia celei de a doua nasteri, Domnul Isi arata si aici multa Sa iubire de oameni si ne porunceste ca, pentru iertarea pacatelor, sa ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu si sa spunem asa:

“Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12).

Ai vazut ce covârsitoare iubire de oameni? Dupa ce prin botez ne-a sters atât de multe pacate si ne-a dat nespusa maretie a darului Sau, ne învredniceste iarasi de iertare dupa ce pacatuim! Ca rugaciunea aceasta se cuvine sa o spuna numai cei botezati, o arata si legile Bisericii, dar si cuvintele de la începutul rugaciunii – ca cel nebotezat nu poate sa numeasca pe Dumnezeu Tata!

Asadar, daca rugaciunea aceasta se cuvine sa fie rostita numai de cei botezati, iar ei se roaga pentru ca au nevoie sa li se ierte pacatele, urmeaza ca nici dupa botez n-a pierit câstigul pocaintei.

Daca Domnul n-ar fi vrut sa arate asta, nu ne-ar fi poruncit sa ne rugam asa. Pentru ca Domnul în aceasta rugaciune aminteste de pacate, pentru ca ne porunceste sa ne cerem iertare, pentru ca ne învata ca putem sa dobândim iertare si pentru ca prin aceasta ne-a facut lesnicioasa cale, este lamurit ca stie si ca ne arata ca putem, si dupa botez, sa ne curatim pacatele; si tocmai de aceea a pus în rugaciunea aceasta si cererea pentru iertarea pacatelor.

Astfel, pentru ca ne pomeneste de pacate, ne învata sa fim smeriti; pentru ca ne porunceste sa iertam altora greselile, îndeparteaza din sufletul nostru dusmania; pentru ca ne tagaduieste si noua iertarea greselilor daca iertam pe cei ce ne gresesc, ne da bune nadejdi si ne învata sa filozofam despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Dar ceea ce trebuie mai cu seama observat este ca, în fiecare din cererile de pâna acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea si porunca de a nu purta dusmanie – ca a sfinti numele lui Dumnezeu înseamna a duce o viata desavârsita în toate privintele; a se face voia Lui arata iarasi acelasi lucru; a putea sa-I spui lui Dumnezeu: Tata înseamna a arata o vietuire fara pata; în toate acestea este cuprinsa negresit si îndatorirea de a îndeparta din sufletul nostru orice ura fata de cei ce ne-au gresit -, totusi Hristos nu S-a multumit cu atâta, ci, vrând sa arate cât de mult tine la iertarea dusmanilor, o aminteste în chip special;
iar dupa ce termina rugaciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând asa: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc” (Matei 6, 14).

Prin urmare, noi facem începutul iertarii noastre, noi suntem stapânii judecarii noastre. Si pentru ca nici unul din cei nesocotiti, când este judecat, sa nu-I poata aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mica, Dumnezeu te face pe tine stapân, raspunzator al sentintei si-ti spune: “Dupa cum ai judecat, asa te judec si Eu! Daca ierti pe aproapele tau, te voi ierta si Eu!”

Cu toate ca nu se potriveste o iertare cu alta! Tu ierti pentru ca ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însa, n-are nevoie de nimic; tu ierti pe un om de aceeasi fire cu tine; Dumnezeu, însa, iarta un rob; tu esti vinovat de nenumarate pacate; Dumnezeu, însa, este fara de pacat. Si cu toate acestea, si asa Dumnezeu Isi arata iubirea Lui de oameni.

Ar putea, chiar fara asta, sa-ti ierte toate pacatele tale, dar vrea, si pe aceasta cale, sa-ti faca bine, dându-ti nenumarate prilejuri sa fii blând si iubitor de oameni, sa scoata din tine fiara, sa stinga mânia si prin toate sa te înfrateasca cu madularul tau.

Ce ai putea sa spui? Ca ti-a facut rau pe nedrept semenul tau? Dar tocmai aceasta înseamna greseala! Daca ti-ar fi facut rau pe buna dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotita greseala. Dar si tu te apropii de Dumnezeu ca sa dobândesti iertarea unor greseli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Si înainte de a ti se fi iertat pacatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învatat ca ai suflet omenesc si ai fost povatuit sa fii blând. Odata cu acestea te asteapta si mare rasplata dincolo, daca nu ceri socoteala celor ce ti-au gresit. Dar de ce pedeapsa nu suntem vrednici, când puterea sta în mâinile noastre, iar noi ne tradam mântuirea?

Cum mai putem pretinde sa ne asculte Dumnezeu în celelalte rugaciuni ale noastre, când noi însine nu vrem sa avem mila de noi în cele ce suntem stapâni?

“Si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau, Ca a Ta este împaratia si puterea si slava în veci. Amin”(Matei 6, 13)

În aceste cuvinte Domnul ne arata lamurit nimicnicia noastra si ne potoleste trufia, învatându-ne sa fugim de lupte si sa nu le cautam. Asa victoria ne va fi mai stralucita, iar înfrângerea diavolului mai rusinoasa. Când suntem târâti în lupte, da, atunci trebuie sa le înfruntam cu curaj; dar daca nu suntem chemati, sa stam linistiti si sa asteptam timpul luptelor, ca sa aratam si ca nu umblam dupa slava desarta si ca suntem curajosi.

“Cel rau” este numit aici diavolul. Domnul ne porunceste sa purtam cu el razboi neîmpacat si ne arata ca diavolul nu-i prin fire asa. Ca rautatea nu vine de la fire, ci de la vointa. Diavolul este numit prin excelenta asa din pricina covârsitoarei lui rautati si din pricina ca duce cu noi razboi neîmpacat, fara ca noi sa-l fi nedreptatit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: “Izbaveste-ne de cei rai”, ci “de cel rau”, învatându-ne sa nu purtam ura semenilor nostri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci sa mutam ura noastra de la ei la diavol pentru ca el este pricina tuturor relelor.

Asadar, dupa ce prin amintirea dusmanului nostru ne-a pregatit de lupta si ne-a stârpit toata trândavia, ne da iarasi curaj si ne ridica gândurile, amintindu-ne de împaratul sub Care suntem rânduiti si aratând ca El este mai puternic decât toti, spunând:

“Ca a Ta este împaratia si puterea si slava”

Deci daca a Lui este împaratia, nu trebuie sa ne temem de nimeni, pentru ca nu este nimeni care sa I se împotriveasca si cu care sa împarta stapânirea.

Când spune: “A Ta este împaratia”, Hristos arata ca si diavolul, care se lupta cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar daca pare ca I se împotriveste, Dumnezeu îngaduindu-i deocamdata aceasta. Ca si diavolul face parte din robii Lui, din cei carora, li s-a lua cinstea si au fost izgoniti.

De altfel diavolul n-ar îndrazni sa atace pe vreun om daca n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrazni ceva pâna ce nu i-a îngaduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, pâna ce n-a luat îngaduinta de sus.

“Si puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este sa ai curaj, pentru ca ai un Imparat ca Acesta, Care poate savârsi, si prin tine cu usurinta totul."

Sfânta Fecioară Maria

Nasterea Maicii Domnului sau Sfanta Maria Mica, praznuita pe 8 septembrie, este prima mare

sarbatoare din noul an bisericesc si marcheaza hotarul dintre vara si toamna, in traditia populara fiind cunoscuta ca o zi in care sunt ascultate rugaciunile femeilor care vor sa aiba copii.
Traditii si obiceiuri de Sfanta Maria Mica

Nasterea Maicii Domnului, cunoscuta ca "Sfanta Maria Mica", marcheaza hotarul astronomic dintre vara si toamna. De asemenea, sarbatoarea anunta inceputul unor activitati specifice, precum culegerea unor plante si fructe tamaduitoare, batutul nucilor, culesul viilor, semanatul graului, orzului si secarei de toamna.

Potrivit traditiei populare, la sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului, ca de altfel ca la orice mare praznic, nu se fac treburi gospodaresti, nu se spala rufe, nu se face curatenie in casa, ca sa nu se atraga raul.

In popor se spune ca in aceasta zi vor fi ascultate mai ales rugaciunile femeilor care vor sa aiba copii, dar si a celor insarcinate, pe care Maica Domnului le va ajuta sa aiba o nastere usoara. Si cei care vor sa se casatoreasca se pot ruga in aceasta zi Maicii Domnului, ca sa-si gaseasca perechea potrivita.

In aceasta zi, credinciosii tin candelele aprinse in dreptul icoanei Fecioarei Maria si impart din fructele toamnei pentru morti.

Originea, in scrierile apocrife

Sfanta Scriptura nu relateaza despre acest eveniment, insa scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Tatal Fecioarei Maria, Ioachim, era un urmas al regelui David, iar mama, Ana, era fiica preotului Matthan, descendenta din familia preoteasca a lui Aaron, implinindu-se prin aceasta proorocia ca Mesia va avea o dubla descendenta: imparateasca si preoteasca.

Pentru ca nu aveau copii, ceea ce era considerat un blestem din partea lui Dumnezeu, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu.

Traditia spune ca, in al cincizecilea an al casatoriei lor, Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati. Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata, eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil".

Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale".

Ingerul Gavriil s-a aratat fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu.

Biserici si manastiri cu hramul Nasterii Maicii Domnului

Multe biserici si manastiri din tara isi sarbatoresc hramul de Sfanta Marie Mica, printre care Manastirea Samurcasesti din comuna Ciorogarla, judetul Ilfov, Manastirea Pissiota din comuna Poenarii Burchii, judetul Prahova si Manastirea Christiana din Capitala, care pastreaza ca al treilea hram acest praznic. Una dintre cele mai vechi biserici din Bucuresti, care se afla pe strada Trei Scaune, are si ea ca hram Nasterea Maicii Domnului, alaturi de alte locasuri de cult din Capitala.

In Arhiepiscopia Iasilor, maine isi praznuiesc hramul 82 de parohii si cinci manastiri - Hadambu, Sihastria, Vorona, Tazlau si Dumbravele. In Iasi, cel mai cunoscut locas de cult inchinat Nasterii Maicii Domnului este Biserica Talpari.

In sudul Moldovei, in Episcopia Dunarii de Jos, luni va fi hramul Manastirii Cudalbi (Gologanu), din judetul Galati.

De ziua Nasterii Maicii Domnului, preotii si credinciosii din toate bisericile din Patriarhia Romana se vor ruga pentru pace in lume, intrucat tot mai multe sunt zonele de conflict, a spus patriarhul Daniel intr-un mesaj adresat tinerilor ortodocsi.

Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea in biserica (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) si Adormirea Maicii Domnului (15 august) sunt cele patru mari sarbatori crestine inchinate Sfintei Fecioare Maria, Nascatoarea de Dumnezeu.

Rusaliile

La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime. Ca vechime, Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una de cealalta.

Daca prin lucrarea Duhului Sfant, Dumnezeu Fiul S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat, tot prin Duhul Sfant ni se impartaseste viata dumnezeiasca si omeneasca a lui Hristos. Pogorarea Sfantului Duh este actul de trecere a lucrarii mantuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa in oameni. Astfel, Biserica se constituie prin aceasta extindere a vietii lui Hristos in noi.

Evenimentul Pogorarii Duhului Sfant este descris in cartea "Faptele Apostolilor” (F.A. 2,4). Aici se spune ca Duhul Sfant Se pogoara din cer ca un vuiet mare de vant si Se imparte deasupra capului fiecaruia din cei prezenti, in chip de limbi de foc.

La Pogorarea Duhului au fost prezenti numai Apostolii?

Textul "Cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc" (FA. 2, 1), a dat nastere la multe nedumeriri, pentru ca nu se precizeaza cine sunt acei "toti”. Din dorinta de a aduce mai multa lumina in acest caz, versiunea romana a Noului Testament a introdus termenul de "Apostoli”.

Insa, daca se omite cuvantul "Apostoli", poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului.

Faptul ca limbile apar "impartite", denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului. Acest Duh sfinteste pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoane in comuniune sau pentru comuniune.

Rusaliile - momentul in care Apostolii incep sa graiasca in limbi necunoscute

Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolii au primit puterea de a grai in limbi necunoscute de ei pana atunci. Au descoperit invatatura Mantuitorului si altor neamuri, in diferite limbi. Inceputul a avut loc chiar in aceasta zi, a Pogorarii Duhului Sfant, cand s-au facut intelesi de toti iudeii veniti la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputand sa-si explice cum de puteau predica in graiuri diferite, unul dintre ei ii acuza ca ar fi "plini de must", adica beti (F.A. 2, 13). Atunci Sfantul Petru a luat cuvantul pentru a-i apara pe Apostoli de o asemenea invinuire, dar si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El le-a descoperit ca se implinise profetia lui Ioil: "Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (F.A. 2, 17, Ioil 3, 1). In urma cuvantarii lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul.

Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.

Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor.

Sarbatoarea Floriilor

Cu o săptămână înaintea Paștilor, creștinii ortodocși sărbătoresc Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cum mai este cunoscută în popor. Aceasta este cea mai importantă sărbătoare care vestește Învierea Domnului, aducându-ne aminte de intrarea lui Iisus în Ierusalim. Totodată, în această zi sunt sărbătoriți toți românii care poartă nume de flori.

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (n.r. ramurile de salcie sau măslin, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim) este una dintre cele 12 praznice împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Semnificația religioasă a sărbătorii

În sâmbăta Floriilor, în toate bisericile ortodoxe, credincioşii poartă în mâini ramuri de salcie, care au fost sfinţite la slujba de dimineaţă, simbolizându-i pe locuitorii Ierusalimului care l-au primit cu bucurie pe Mântuitor. Începând din seara Duminicii de Florii, intrăm în Săptămâna Patimilor, care va culmina cu Sfânta zi de Joi, când a avut loc Cina cea de taină, şi cu Vinerea Mare, când a fost răstignit Iisus.

De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. În urma minunii săvârșite, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.

La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în “Constituţiile Apostolice” – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.

Tradiții și superstiții de Florii

„Floriile“ reprezintă termenul popular al sărbătorii, amintind de o veche serbare romană de la începutul primăverii – „Floralia“. După slujba de dimineaţă de la biserică, ramurile sfinţite şi binecuvântate de salcie sunt aduse acasă şi se ating cu ele copiii, ca să crească mari şi frumoşi. Sunt păstrate la icoane, la porţi, la grinda casei, sunt puse pe morminte sau într-un loc curat. Alteori, crenguţele de salcie sfinţite se plantează undeva în grădină. Se spune că ele vindecă animalele bolnave sau aduc o recoltă mai bogată. Cele puse la icoană se păstrează tot anul şi se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa şi familia.

Sâmbăta dinaintea Floriilor este dedicată comemorării morţilor. Ziua aceasta este numită şi „Moşii de Florii” sau „Lazărul”, obişnuindu-se ca femeile să facă „plăcinte lui Lazăr“ şi să le dea de pomană. La sate, femeile nu torc deloc, pentru ca nu cumva morţii, care aşteaptă la poarta Raiului, să revină pe pământ, să se îmbăieze. Despre Lazăr circulă mai multe legende, fiecare regiune având specificul ei. În una dintre acestea, Lazăr moare după ce a poftit la nişte plăcinte pe care mama lui nu a putut să le facă, pentru că torcea. În popor se crede ca Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete, Cap de Primavară. Potrivit tradiției, într-o sâmbătă Lazăr a plecat cu oile la păscut, lăsând-o pe mama-sa să facă plăcinte. Urcând într-un copac să ia muguri pentru animale, își aduce aminte de plăcinte. Se grăbește să coboare, cade și moare. Potrivit legendei care spune că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, există obiceiul ca în această sâmbătă, femeile de la țară să facă ofranda de pomenire a morților, împărțind plăcinte de post. Profesorul Ion Ghinoiu afirma ca în ajunul sau sâmbăta Floriilor, se efectua un ceremonial complex, numit „Lazărita”, care era structurat dupa modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma că „Lazărita” era un ceremonial la care participau numai fetele. „Una din fete, numita Lazarita, se imbraca în mireasă și colinda împreună în fața ferestrelor caselor unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pași domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr sau Lazărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunza, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci”.

La sate, pe vremuri, se practicau de Florii câteva obiceiuri păgâne. La miezul nopţii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc şi cu fire de la ciucurii unei năframe furate de la înmormântarea unei fete mari. În Duminica de Florii, ele se spălau cu această apă pe cap, aruncând-o apoi la rădăcina unui pom fructifer, sperând că în acest fel să le crească părul frumos şi bogat. În alte locuri, oamenii nu se spală pe cap în această zi tocmai ca să nu încărunţească la fel ca pomii în floare. Se crede că cel care înghite trei mâţişori întregi in ziua de Florii nu va suferi tot anul de dureri de gât. Tot la sate exista credinţa potrivit căreia dacă aprinzi mâţişori şi afumi casa cu ei când este furtună, căminul va fi ferit de fulgere. În ziua de Florii nu se lucrează, iar în toate casele de la sate se coc pâini din făină de grâu împletite şi ornate cu cruci, care se dau de pomană la săraci.

Se spune că aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi de Paști.

În unele sate (mai ales din sudul țării), se mai păstrează încă obiceiul de a colinda de Florii. În Sâmbăta Floriilor, copiii colindă cu crenguţe de salcie sfinţite la biserică de preotul satului, apoi merg la fiecare casă, cântă şi urează de bine şi sănătate. Aşa cum îşi amintesc bătrânii satului, plata pentru colindători erau ouăle albe, nefierte. Numai bune pentru pregătitul Sfintelor Paşti. Oamenii puneau uneori aceste crenguțe de salcie și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta sa rodească. De aceea, nu se plantau pomi inainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămâna fără rod.

Totodată, de Florii işi sărbătoresc ziua onomastică toti cei care la botez, au primit nume de flori, precum Narcisa, Garofița, Florin, Florina, Florica, Floare, Iris, Margareta, Camelia și altele.

Albastrul de Voronet - Biblia in imagini

Dacă suni la o agenţie de turism din Alaska şi ceri să vizitezi România, cu siguranţă în traseul încropit îţi va recomanda şi Voroneţul, biserica zugrăvită cu pensula înmuiată în credinţă.

Lăcaş însemnat cu o pictură legendară, o palmă de geniu mânuită de Dumnezeu prin mâinile aurite ale unor zugravi, călugări necunoscuţi, atunci şi astăzi, şa a ieşit acel albastru împrumutat parcă din cărţile sfinte pe peretele exterior. Doar credinţa pictorilor, atât ar fi putut duce la aşa ceva. Pe acea culoare şi-au sprijinit fruntea ieri şi azi pelerinii. În zile de criză şi de nevoinţă.

Nimeni nu mai poate stabili formula, fie şi chimică, a „Bibliei cu toate paginile deschise", cum mai este numită pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ. O mănăstire cât zările fără de sfârşit ale văzduhului. În satul aşezat pe un deal, înconjurat de brădetul verde, cenuşiu.

Astăzi, sub umbra albă a iernii, lăcaşul e ca un giuvaer albastru pe întinderea neţărmurită a iernii. Este o frumoasă armonie între construcţia lăcaşului şi picturile sale murale. Impresionează Judecata de Apoi. Albastru cu râuri roşii, de foc, un drum presărat de păcate, către iad. Sau către împăcarea cu viaţa şi îndreptarea spre credinţă. Şi înainte de 1989, când bi­serica era închisă, oamenii se regăseau aici pe sine. Era o formă de luptă cu ateismul. În umbra brazilor seculari ai lui Ştefan.

Astăzi, în vremuri de criză, mănăstirea are o importanţă specială. Mai puţini turişti, dar mai mulţi credincioşi. Maica stareţă, Stavrofora Irina Pântescu, spune că turiştii, ca şi pelerinii, vizitau mănăstirea şi înainte de 1989, chiar dacă nu se ţineau slujbe, ca să se regăsească drept oameni. De atunci şi până astăzi au venit de peste tot, din Japonia până-n Australia, şi s-au închinat. Acum, maica stareţă aşteaptă şi un pelerin din Groenlanda. „Numai un pinguin n-a venit, dar îl primim cum se cuvine."

Mai întâi, cum vedeţi, am stat de vorbă cu maica stareţă. Dar cu puţin timp în urmă, alături de un grup de turişti sosiţi cu autocarul şi mergând pe urmele lui Eminescu, am poposit la Voroneţ. Zilele trecute am fost din nou şi am aflat povestea unui preot, fost sudor, căruia întâlnirea cu Mănăstirea Voroneţ cu ani în urmă i-a schimbat des­tinul, i-a luminat viaţa. 

EMINESCU ŞI VORONEŢUL
Mai întâi povestea turiştilor, pelerini plecaţi de departe şi ajunşi la mult-cunoscuta mănăstire. Grupul de iubitori ai lui Eminescu, ai literaturii în general, strânşi în filiale Astra din ţară, dar şi din Bulgaria, Serbia, Republica Moldova a inclus ca punct de oprire şi Mănăstirea Voroneţ. Sărbătoreau Deniile eminesciene şi poposeau la Voroneţ, mergând pe urmele lui Mihai Eminescu.

Un preot sârb de origine română din Deliblata, altul din Chişinău, un bulgar din Varna, alături de români din Iaşi, Alba-Iulia sau Timişoara au aprins o lumânare la mormântul lui Daniil Sihastrul de la mănăstire. Dar mai ales au admirat impresionanta scenă: Judecata de Apoi. „Frumoase căşi (case - n. red.) aveţi voi, dar şi mai frumoase sunt lăcaşele sfinte. Acest Voroneţ este magnific. Şi Eminescu trebuie să fi fost aici", mi-a spus Vlatko Petkovici, venit tocmai din Belgrad. Maica muzeografă, ghidul erudit al mănăstirii, monahia Elena Simionovici, ne-a spicuit din istoricul mănăstirii, dar mai ales ne-a explicat semnificaţia picturilor aranjate pe albastrul inconfundabil de Voroneţ, deasupra capetelor noastre.

Maica are două facultăţi şi ştie a prinde grai în limbi străini câte degete avem fiecare la mâini. A scris şi o carte despre mănăstire, care se află la vânzare în gondac, un fel de bibliotecă a mănăstirii, pentru cei care vor să studieze în amănunt picturile şi acasă. Pentru că nu e lucru de şagă, pictura te impresionează, dar tainele nu i le poţi pătrunde decât întorcându-te şi reîntorcându-te la ea. Acolo vin pelerini în costum po­pular din Bucovina şi se roagă sfios, din tot sufletul, iar unii, bătrâni, se închinau şi plângeau.

Tot ei ajungeau la Voroneţ şi înainte de 1989 şi lăsau pomelnice acolo, dar fiindcă mănăstirea era închisă, pomelnicele se duceau la biserica din sat, care este aproape.