Câteva dintre aspectele vieţii şi credinţei creştin-ortodoxe româneşti şi din toată lumea!

Bine ati venit pe blogul credinciosilor ortodocși si nu numai !!!
Vreau sa va prezint câteva dintre aspectele vieţii şi credinţei creştin-ortodoxe româneşti şi din toată lumea!

Se afișează postările cu eticheta Dumnezeu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dumnezeu. Afișați toate postările

marți, 7 martie 2017

Demonstrație a credinței


ACEASTĂ DEMONSTRAȚIE A FOST FĂCUTĂ ÎN ANUL 1921.
DUPĂ ACEEA AU APĂRUT ȘI ALTE DEMONSTRAȚII. DAR ASTA RĂMÂNE ÎN ISTORIE.
Veți vedea de ce.



Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ține cursul de filozofie.

- Să vă explic care e conflictul între știință și religie. Profesorul ateu face o pauză și apoi îi cere unuia dintre noii săi studenți să se ridice în
picioare

- Ești creștin, nu-i așa, fiule?
- Da dle, spune studentul
- Deci crezi în Dumnezeu?
- Cu siguranță.
- Dumnezeu e bun?
- Desigur, Dumnezeu e bun.
- E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
- Da.
- Tu ești bun sau rău?
- Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbește cunoscător. Aha! Biblia! Se gândește puțin.              
- Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea să îl ajuți? Ai încerca?
- Da, dle. Aș încerca.
- Deci ești bun.
- N-aș spune asta.
- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuți o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.
Studentul nu raspunde, așa că profesorul continuă.
- El nu ajută, nu-i așa? Fratele meu era creștin și a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poți răspunde la asta?
Studentul tace.
- Nu poți răspunde, nu-i apa? El ia o înghițitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
- Hai să o luam de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?
- Păi., da, spune studentul
- Satana e bun?
Studentul nu ezită la această întrebare:
- Nu
- De unde vine Satana?
Studentul ezita.
- De la Dumnezeu.
- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
- Da, dle.
- Răul e peste tot, nu-i așa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta,  corect?
- Da.
- Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat          totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există și conform
principiului că ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci          Dumnezeu e rău.
Din nou, studentul nu răspunde.
- Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâțenie? Toate aceste lucruri          groaznice, există?
Studentul se foiește jenat.
- Da.
- Deci cine le-a creat?
Studentul iarăși nu răspunde, așa cșă profesorul repetă întrebarea.         
-Cine le-a creat?
Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se    plimbe în fața
clasei. Studenții sunt uimiți. Spune-mi, continua el adresându-se altui          student.
-Crezi în Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează și cedeaza nervos.
- Da, dle profesor, cred.
Bătrânul se oprește din marșăluit. Știința spune că ai 5 simțuri pe care          le folosești pentru a identifica și observa lumea din jurul tau. L-ai văzut
vreodată pe Isus?
- Nu, dle. Nu L-am văzut.
- Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?
- Nu, dle, nu l-am auzit.
- L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut          vreodată o experiență senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
- Nu, dle, mă tem ca nu.
- Și totuși crezi în el?
- Da.
- Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința          spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
- Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credința mea.
- Da, credința, repetă profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credința.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune și el o          întrebare.
- Dle profesor, există căldură?
- Da.
- Și există frig?
- Da, fiule, există și frig.
- Nu, dle, nu există.
Profesorul își întoarce fața către student, vizibil interesat. Clasa devine          brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice.
- Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-         căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem
nimic numit "frig". Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea   ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există         frig.
- dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat   dacă are sau transmite energie, și căldura e cea care face ca un corp sau    material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut ( -458 F )     înseamnă absența totală a căldurii.
Vedeți, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie          absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în
unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, d-le, ci doar absența ei.
Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou și sună ca o lovitură   de ciocan.
- Dar întunericul, profesore? Există întunericul?
- Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?
- Din nou răspuns greșit, dle. Întunericul nu e ceva; este absența a ceva.
Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare,          lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantăm atunci că   nu exista nimic, iar acest nimic se numește întuneric, nu-i așa? Acesta  este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul   nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i așa?
Profesorul începe să-i zâmbească studentului din fața sa. Acesta va fi un semestru bun.
- Ce vrei să demonstrezi, tinere?
- Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele dvs . filosofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia TREBUIE să fie și ea greșită.
De data asta, profesorul nu-și poate ascunde surpriza.
- Greșite? Poți explica în ce fel?
-Lucrați cu premisa dualității, explică studentul. Susțineti că există viață și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău.          Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, știința nu poate explica nici măcar ce este acela un gând.          Folosește electricitatea și magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înțeles pe deplin  vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e      opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci  doar absența ei. Acum spuneți-mi, dle profesor, le predați studentilor teoria că
ei au evoluat din maimuță?
- Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.
- Ați observat vreodată evoluția cu propriii ochi, dle?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când își dă seama          încotro se îndreaptă argumentul.
Un semestru foarte bun, într-adevar.
- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare  și nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. Nu predați studenților ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteți, om de știință sau predicator?
Clasa murmură. Studentul tace până când emoția se mai stinge.
- Ca să continuăm demonstrația pe care o faceați adineori celuilalt          student, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți la ce mă          refer.
Studentul se uita în jurul său, in clasă.
-E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa          izbucneste în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform       regulilor empirice, stabilite și conform protocolului demonstrabil, știința spune - cu tot respectul, dle - că nu aveți creier. Dacă știința    spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu          o față impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veșnicie, bătrânul răspunde. Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu........
- Deci, acceptați că există credință și, de fapt, credința există împreună          cu viața, continuă studentul.
- Acum, dle, există răul?
- Acum nesigur, profesorul răspunde: sigur că exista. Îl vedem zilnic.          Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumaratele crime și violențe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat:
-Răul nu există, dle, sau cel puțin nu exista în sine. Răul e pur și simplu          absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de   om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau că   întunericul care apare când nu există lumină .

Profesorul s-a așezat.......

Dacă ai citit până aici și zâmbești când ai terminat, trimite asta
prietenilor și familiei, cu titlul "Dumnezeu vs. Știința"

vineri, 11 septembrie 2015

DEPRESIA - Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa


Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
"Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ"
 
 S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos.
Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească -

"Nimeni nu se poate împlini în  afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?
 - O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.
- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul.
Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ.
E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i
pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile
ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara  unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?
- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.
"Dumnezeu nu trădează niciodată"

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: La Oaşa, în aşteptarea Sfintelor Paşti:
- Niciodată viaţa n-a fost mai  înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?
- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depresia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi
adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează
 niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.
- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?
- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă.
Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl  îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale.
Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau
împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit
spectaculos.
Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?
- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizeazăşi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt.
 Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu  cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu
atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi
încălzesc şi pe cei­lalţi.

 "Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: Aur şi lumină
- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?
- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate.
Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt  profund nefericiţi. Ce le lipseşte?
 - Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie si bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

 - Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.
 - Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e  plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

 "Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită".
Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
 - Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor.
Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat.
În faţa unei asemenea presiuni din partea
societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă.
Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini
greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria.
O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?
- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului.
Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde
activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne  iubim îndeajuns.

 - Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?
- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi seninătatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a
în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber.
Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem  curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă.
Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi  nu ştiu că sunt fericiţi"
 Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: Biserica, plină de maici şi studente în costum popular
- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...
 - Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugarii, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai
plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală.
Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a
pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva
efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?
 - Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti,
ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

 - Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri  în loc?
- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm!

Oamenii cu Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
- Ade­văratii fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va  lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

luni, 9 martie 2015

Profețiile sfinților

Să nu se creadă că Sfinții Bisericii au vorbit despre ghicitul viitorului numai din dorința de a nega orice carismă prezentă la alții. Ci au vorbit cunoscând îndeaproape problema.
Parintii nu au negat posibilitatea descoperirii unor evenimente viitoare prin darul lui Dumnezeu. Parintii cu viata sfanta au putut si pot primi de la Dumnezeu descoperirea unor fapte inainte ca ele sa aiba loc.
Nu multe sunt cazurile in care Dumnezeu daruieste slujitorilor sai sa cunoasca viitorul, si ele au loc numai in scopul de a ajuta mantuirii oamenilor sau de a anunta pedeapsa dumnezeiasca.
Criteriile dupa care se recunoaste o persoana care are harisma inainte-vederii sunt urmatoarele: persoana respectiva apartine Bisericii lui Hristos, recunoaste ca adevarate toate invataturile bisericesti, duce o viata de sfintenie, nu "prevede" nimic din ceea ce poate contrazice dogmele sau invataturile Sfintei Traditii. Pare ca Dumnezeu ar fi egoist si nu ar vrea sa ii faca partasi si pe altii acestei harisme. In realitate Dumnezeu nu poate incredinta acest mare dar decat
celor care stiu sa se foloseasca de el cu intelepciune. Darul inainte-vederii are rolul de a intari credinta oamenilor si de a-i calauzi pe calea mantuirii; Dumnezeu nu avea de ce sa incredinteze acest dar celor care stau departe de Biserica. Pentru ca darul inainte-vederii nu este bun in sine, ci este bun numai in masura in care este folosit pentru a ajuta mantuirii sufletelor.
Ne vom opri putin asupra catorva dintre profetiile Sfantului Cosma, marele dascal al Greciei. Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, principala problema a grecilor era eliberarea de sub asuprirea turceasca. Legat de aceasta asteptare inflacarata, plina de nadejde, Sfantul Cosma a facut cateva profetii.
"«Cand va veni lucrul dorit?» (eliberarea de sub turci - n.n.), l-au intrebat pe sfant in Tsaraplana Epirului. «Cand se vor amesteca acestia», a raspuns sfantul aratand spre cei doi copacei". (62; 197). Tot despre acest moment, aflandu-se in Epir, el a profetit: "Chinurile sunt inca multe. Aduceti-va aminte cuvintele mele: Rugati-va, lucrati si rabdati cu tarie. Pana ce se va inchide aceasta rana a platanului, tinutul vostru va fi in sclavie si nefericire". (62; 197). Si a mai precizat: "Lucrul dorit va veni cand doua pascalii vor cadea in acelasi impreuna" (62; 197).
Copaceii s-au amestecat in acelasi an in care s-a inchis rana platanului, in 1912, anul eliberarii Epirului. In acel an, praznicul Buneivestiri a cazut in aceeasi zi cu praznicul Invierii: odata cu Epirul au fost eliberate si alte regiuni ale Greciei continentale.
Profetiile sfantului au fost legate de subiecte variate: "Din scoli vor iesi lucruri pe care mintea voastra nu si le poate inchipui. Veti vedea in camp carute fara dobitoace alergand mai repede decat iepurele. Va veni vremea in care locul acesta va fi incins cu un fir. Va veni vremea cand oamenii vor vorbi dintr-o parte in alta - de pilda, de la Constantinopol in Rusia - ca si cum ar fi in camere apropiate. Veti vedea oameni zburand in cer ca niste pasari si aruncand foc in lume. Cati vor trai atunci vor alerga la morminte si vor striga: Iesiti voi, cei morti, sa intram noi, cei vii!" (62; 205).
Nu trebuie sa credem ca profetiile de mai sus sunt facute prin inspiratie dumnezeiasca doar prin faptul ca s-au implinit. Chiar si un om de stiinta al vremurilor respective ar fi putut spune ca, mai devreme sau mai tarziu, omul ar fi construit masini si avioane de razboi, ca ar fi inventat telefonul sau telegraful, (ar fi fost de ajuns sa vada planurile aparatelor de zbor facute de Leonardo da Vinci, si si-ar fi dat seama ca posibilitatea ca omul sa nu zboare cu ajutorul unei masinarii perfectionate ar fi fost extrem de mica). Iar pentru vicleanul diavol era la fel de simplu sa spuna aceleasi lucruri (nu o data diavolul s-a folosit de tehnica pentru a da credibilitate "profetiilor" sale; a se vedea cazul lui Maurice Berteax caruia un "clarvazator" i-a prezis - in anul 1874, cu 29 de ani inaintea efectuarii primului zbor cu avionul - ca va muri ucis de o masina zburatoare).
Sfantul Cosma nu a facut profetiile legate de descoperirile stiintifice in urma cercetarii stiintei. Le-a facut pentru ca asa l-a insuflat Dumnezeu. Daca s-ar fi folosit de stiinta, i-ar fi fost cu neputinta sa stie peste cati ani Epirul va scapa de sub jugul turcesc.
Una dintre cele mai interesante profetii ale Sfantului Cosma pare a avea legatura directa cu timpul in care traim: "Va veni vremea cand vor conduce lumea lucrurile necuvantatoare si neinsufletite" (62; 199). S-ar putea sa fie vorba tocmai de faptul ca multi oameni, crestini cu numele, sunt sclavi ai televizorului, in fata caruia isi petrec ore indelungate in fiecare zi; si daca pierd un episod dintr-o telenovela cad in deznadejde. S-ar putea ca in profetia sfantului sa fie vorba despre fanatismul celor care isi petrec ore intregi in spatiul virtual, fiind sclavii internetului, si in lumea reala nu sunt in stare sa se poarte normal nici macar cateva minute. S-ar putea sa fie vorba si de faptul ca jocurile pe calculator si desenele animate pline de violenta modeleaza universul copiilor, intinan- du-le curatia sufleteasca. "Oare putem spune ca internetul si televizorul conduc omenirea?", s-ar putea intreba cineva. Daca ne gandim ca nici televizorul si nici internetul nu sunt altceva decat lucruri facute de mintea omeneasca, nu am avea de ce sa ne speriem. Chiar daca s-ar putea ca, peste o vreme, sa fie creat un robot care sa poata conduce oamenii, totusi e putin probabil sa se ajunga la o asemenea situatie.
Profetia sfantului legata de "lucrurile necuvantatoare care vor conduce lumea" ar putea fi legata de televizor tocmai pentru ca oamenii se lasa modelati de exemplele pe care le ofera acesta: de la televizor oamenii invata sa vorbeasca, sa se imbrace, sa "iubeasca", sa se relaxeze. Televizorul este un manipulator ideal ale carui comenzi subtile sunt executate de catre oameni "in deplina libertate". Si chiar daca el transmite vorbele altora, el nu vorbeste.
Profetia ar putea fi legata de internet si pentru faptul ca, incetul cu incetul, viata umana este din ce in ce mai legata de operatiunile facute pe calculator. Si poate ca, peste ani si ani, cine va domina internetul va domina in mare masura viata oamenilor, prin controlul hranei, al mijloacelor de transport, al energiei electrice. Totusi, nu este locul sa insistam aici asupra acestei profetii. Ci vom trece la o alta profetie a sfantului Cosma:
"Raul va veni de la cei cititi (invatati, intelectuali)." (62; 200). Daca aceasta ar fi fost singura profetie a sfantului, atunci intelectualii (care s-ar fi simtit mustrati in mod direct de aceasta profetie) ar fi putut afirma despre sfant ca este un habotnic si un extremist (mass-media incearca sa ne convinga de faptul ca pentru crestini astfel de cuvinte ar trebui sa isi piarda incetul cu incetul conotatia negativa, fiind asemanatoare injuriilor care au fost adresate miilor de sfinti mucenici de catre calaii lor).
Una dintre cele mai clare dovezi care arata cata dreptate a avut sfantul este necredinta intelectualilor, sau mai bine zis reaua credinta a acestora. Ce sunt intelectualii? Sunt oameni care se evidentiaza prin nivelul lor intelectual. Nimic nu e rau in asta. Dar rau este ca, in cele mai multe cazuri, intelectualii sunt rupti de Biserica, intelectualii au propriul lor dumnezeu si propria lor credinta. Rau este ca intelectualii nu vor sa isi foloseasca talantii primiti de la Dumnezeu spre folosul lor duhovnicesc si spre ajutorul celorlalti, ci il folosesc in scopuri contrare.
Specifica intelectualilor a fost atitudinea de a fragmenta invatatura Bisericii si de a lua din ea numai ce le convine. Nu este greu sa recunoastem originea acestei atitudini in trasaturile de baza ale ereziilor primelor veacuri. Fara sa isi dea seama, intelectualii repeta demersul rationalist al marilor eretici (totusi, uneori sunt constienti de faptul ca ii urmeaza pe acestia: Carl Gustav Jung a semnat tratatul sau Sermones ad Mortuos cu pseudonimul Basilide, celebrul eretic gnostic - cf. (8; 140)).
Pe astfel de intelectuali (al caror tipar il recunostea in "inteleptul" si in acelasi timp ereticul Tolstoi) ii mustra Sfantul Ioan din Kronstdant cand spunea ca "Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant ca prin invatatura, minunile, pilda, patimirile si moartea Sa sa reaseze si sa mantuiasca neamul omenesc, sa-l lumineze, sa-l curete, sa-l innoiasca, sa il infrumuseteze cu toata virtutea si sa-l uneasca pe veci cu Sine; iar Lev Tolstoi, dimpreuna cu scriitorii asemeni lui, carora nu este numar, s-au aratat si traiesc pe pamant spre a intuneca, strica prin lipsa lor de Dumnezeu, prin necredinta si anarhia lor, o multime de oameni, care le urmeaza, le citesc scrierile hulitoare" (33; 35-36). "Da, nu este intelepciune la Lev Tolstoi, cel care a innebunit cu totul, ci este la Biserica pe care el o calca in picioare, este la apostoli si la evanghelisti si la toti Sfintii Parinti si Dascali ai lumii." (33; 41).
Iar celor care se indeletniceau cu intelepciunea cea desarta a acestei lumi, respingand adevarul, marele sfant le spunea: "Incetati a mai bea apa cea moarta a romanelor si a tuturor cartilor puturoasei intelepciuni lumesti, care s-au inmultit la nesfarsit. De nu veti asculta, veti ramane in veac invatati orbi, care nu cunosc calea si in pacatele voastre veti muri si veti mosteni intunericul vesnic. Va ajunge cat ati ras de adevarurile cele vesnice si vii; cu dragoste va chemam in sanul Bisericii - desteptati-va din trufia pacatului si din hipnoza patimilor pe care noi v-o punem, cu toata dreptatea, pe seama" (33; 41).
Intelectualii au avut o atitudine dualista in privinta profetiilor legate de viitor. Mai precis, au cautat sa nege valoarea profetiilor facute de sfintii Bisericii si sa cerce-teze cu atentie "profetiile" facute de "misticii" de alte credinte (consider incorecta folosirea termenului mistic in afara teritoriului ortodox; Dumnezeu nu poate fi vazut decat de catre cei carora li Se descopera El Insusi: fata de crestinii ortodocsi, "misticii" altor religii sunt orbi care au halucinatii vizuale).
Este adevarat ca au existat si false profetii puse pe seama sfintilor Bisericii, si la fel de adevarat este ca neimplinirea lor a generat confuzie in mintile celor slabi in credinta. Dar intelectualii nu au fost obiectivi in cautarea lor, nu au incercat sa afle care profetii erau autentice si care nu. Ei au vrut sa cerceteze profetii de pe un teren religios neutru. Aceasta este atitudinea impusa oricarui cercetator care aspira la faima internationala: impartialitatea. Daca tratezi lucrurile din perspectiva crestina, se considera ca ti-ai pierdut obiectivitatea: filtrul tau crestin a deformat realitatea.
Aceasta obiectivitate a cercetarii nu a tinut seama de un criteriu: ca lipsa perspectivei crestine poate fi de o mie de ori mai periculoasa decat impartialitatea. Ce au facut intelectualii (psihologi, sociologi, istorici ai religiilor, etc.)? Au incercat sa sondeze adevarurile religioase dupa propriile lor criterii. Ei au selectat criteriile de judecata a adevarului, de parca acest lucru ar fi stat in puterea lor.
Exista un adevar al cercetatorilor, al specialistilor. Dar el nu are nimic in comun Adevarul absolut, cu Dumnezeul cel Viu. Nu vom analiza pe larg atitudinea religioasa a intelectualilor. Ci vom observa ca linia pe care au mers ei in cunoasterea religioasa a fost urmata de catre marea masa de oameni, care s-a lasat calauzita de catre niste pastori orbi.
Ne vom opri atentia asupra unui singur aspect: cercetarile migaloase i-au facut pe intelectuali sa ajunga la concluzia ca profetii si profeti au existat in toate marile religii ale lumii. Impartialitatea stiintifica le-a fost cea mai buna bariera pentru a ajunge la adevar. Respingand invatatura crestina, ei au respins si darul discernamantului cu care Dumnezeu ii binecuvanteaza pe crestini. Impartialitatea, considerata piatra de temelie a cercetarii lor, a fost prapastia care i-a impiedicat sa deosebeasca intre falsele si adevaratele minuni, intre falsele si adevaratele profetii.
Interesul manifestat de intelectuali fata de minunile si profetiile existente in alte spatii religioase a fost molipsitor: ceilalti s-au grabit sa afle cat mai multe despre acest subiect, cu o foame care trada nu numai dorinta de cunoastere, ci si dorinta de senzational (combinata nu de putine ori cu dorinta de a acumula cat mai multe subiecte pentru discutii sterile; se observa o atitudine comuna cu cea a gospodinelor care "vaneaza" telenovele).
Vom atinge un punct extrem de important in problematica profetiilor contemporane: este vorba de tema cutremurelor, o tema careia i se acorda astazi din ce in ce mai multa atentie.
In Sfanta Scriptura exista cateva referiri la cutremure. La rastignirea Mantuitorului "pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat" (Matei 27; 51). Cand ingerul Domnului a pravalit piatra de la mormantul in care fusese pus trupul Mantuitorului, "s-a facut cutremur mare" (Matei 28; 2).
"La miezul noptii, Pavel si Sila, rugandu-se, laudau pe Dumnezeu in cantari, iar cei ce erau in temnita ii ascultau. Si deodata s-a facut cutremur mare, incat s-au zguduit temeliile temnitei si indata s-au deschis toate usile si legaturile tuturor s-au dezlegat" (Fapte 16; 25-26).
Putem vedea in aceste trei exemple o dovada a faptului ca acest fenomen, inclus in categoria fenomenelor naturale si considerat a nu avea decat cauze stiintifice, poate avea si altfel de cauze.
Crestinii stiu ca nimic nu se intampla fara rost, ca de fapt nu exista intamplare. Chiar daca de multe ori oamenii nu inteleg pentru ce au loc anumite cutremure sau inundatii, in toate se manifesta o randuiala dumnezeiasca. Si tocmai pentru ca este dumnezeiasca si nu omeneasca, oamenii nu o pot cerceta cu aceeasi curiozitate cu care cerceteaza lucrul mainilor lor. Sau, chiar daca o cerceteaza cu infumurare, ajung la concluzii gresite. Voia lui Dumnezeu se descopera numai celor smeriti, celor sporiti in virtute, celor care merg pe calea mantuirii. Ceilalti confunda cugetul lor cu cugetul lui Dumnezeu.
De ce exista psihoza cutremurelor? Pentru ca oamenii sunt constienti de faptul ca prefera pacatul virtutii, ca aleg raul in locul binelui. Si le este teama ca pedeapsa lui Dumnezeu va cadea asupra lor, cu aceeasi urgie cu care a cazut asupra celor din Sodoma si Gomora.
Pe unii oameni nu ii intereseaza nici referinta scripturistica la cutremurul de la rastignirea Mantuitorului (care a aratat ca intreaga creatie a simtit ecoul mortii lui Hristos), si nici referinta la cutremurul care a avut loc atunci cand ingerul a pravalit piatra de la mormant. Pe acei oameni nu ii intereseaza ca Hristos a Inviat, si ca fiecare dintre noi va invia, spre rasplata sau spre osanda. Pe acei oameni ii intereseaza numai profetiile Sfintei Scripturi legate de pedepsirea pacatosilor la sfarsitul lumii. Pentru ca, desi ei au ales calea pacatului, glasul constiintei ii mustra inca. Si chiar daca nu vor sa se indrepte, totusi se tem de pedeapsa pe care o merita.
Mantuitorul a fost intrebat de ucenici cand va veni sfarsitul lumii: "Spune noua cand vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului? Raspunzand, Iisus le-a zis: Vedeti sa nu va amageasca cineva. Caci multi vor veni in numele Meu, zicand: Eu sunt Hristos, si pe multi ii vor amagi. Si veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie; luati seama sa nu va speriati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu este sfarsitul. Caci se va ridica neam peste neam si imparatie peste imparatie si cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt inceputul durerilor. Atunci va vor da pe voi spre asuprire si veti fi urati de toate neamurile pentru numele Meu." (Matei 24; 3-9). Prigoana suferita de Biserica in tarile comuniste, si in mod special in Imperiul Rusesc, ofera o imagine palida a prigoanei finale.
Pana la aceasta prigoana sangeroasa, chiar daca vor fi razboaie sau cutremure, ele nu vor fi clipele sfarsitului. Pe oameni nu ii sperie insa numai judecata finala, ii sperie si momentele care o vor preceda.
"Si in ceasul acela s-a facut cutremur mare si a zecea parte din cetate s-a prabusit si au pierit in cutremur sapte mii de oameni, iar ceilalti s-au infricosat si au dat slava Dumnezeului cerului." (Apoc. 6; 11-13). "S-a facut cutremur mare, asa cum nu a fost de cand este omul pe pamant, un cutremur atat de puternic" (Apocalipsa 6; 16-18).
Este clar ca, in cele din urma, sfarsitul lumii va veni. Dar crestinii nu au de ce sa il astepte cu spaima. Celor ce au crezut cu adevarat in Hristos, sfarsitul le va fi spre implinire, spre bucurie vesnica in dragostea lui Dumnezeu. Crestinii nu trebuie sa se teama ca vine sfarsitul, nu trebuie sa se molipseasca de disperarea sectantilor a caror propovaduire nu are in centru dobandirea raiului si unirea cu Hristos, ci spectacolul apocaliptic.
Totusi, cugetarea la sfarsitul lumii poate izgoni moleseala, poate alunga trandavia care vrea sa puna stapanire pe inimi. Pentru a aprinde ravna crestinilor pentru mantuire, Sfantul Cosma Etolianul spunea: "Cerul care se vede, pamantul si toate vor arde si lumea va muri. Cand vor face acestea? Hristosul meu spune ca acum ele se apropie repede, a ajuns cutitul la os. Se vor face dintr-o data, ar putea sa se faca si in noaptea asta. Oare n-au si inceput deja? Nu vedeti cum au pierit animalele voastre, recoltele voastre? Cum izvoarele si raurile s-au intors? Azi ne lipseste una, maine alta si Dumnezeu ni le da tot mai putin, iar noi, ca niste nesimtiti, nu ne gandim la ele. Va spun iarasi un lucru si va indemn: chiar daca cerul s-ar cobori jos si pamantul ar urca sus, chiar daca lumea intreaga va pieri, cum are sa piara azi-maine, sa nu va ingrijiti ce va face Dumnezeu. De va va arde trupul vostru, de vi-l va praji, daca va va lua lucrurile voastre, sa nu va ingrijiti: dati-le, ca nu sunt ale voastre. De suflet si de Hristos aveti nevoie. Chiar daca lumea intreaga ar cadea, nu v-ar putea lua acestea doua, numai daca nu le veti da de bunavoie. Acestea doua sa le paziti, ca sa nu se intample sa le pierdeti" (62;139-140).
Indemnandu-i pe crestini sa se roage, Sfantul Cosma ii sfatuia: "sa o facem mijlocitoare, ca sa mijloceasca la Hristos, pe Stapana noastra Nascatoare de Dumnezeu, fiindca Fiul ei e manios pe noi pentru prea multele noastre pacate si vrea sa ne piarda. Ce mai asteptam, fratilor? Azi-maine vine sfarsitul lumii, de aceea alergati sa va indreptati" (62; 113).
Au trecut mai mult de doua sute de ani de cand au fost rostite aceste cuvinte, si sfarsitul lumii nu a venit. Cei care insa au cugetat la sfarsitul lumii si si-au indreptat vietile prin pocainta, acum se bucura de desfatarile raiului. Iar cei care au ras de cuvintele Sfantului Cosma, si au ramas robi pacatului, au gustat deja din intunericul Apocalipsei.
Tot asa cum in primele secole ale Bisericii unii crestini asteptau sfarsitul lumii ca sfarsit al prigoanelor sangeroase pornite de catre imparatii pagani, si asteptarea sfarsitului le-a sporit ravna spre cele duhovnicesti, tot asa si astazi unii crestini pot cugeta la apropierea sfarsitului: cu atat mai mult cu cat lumea nu vrea sa mearga spre mai bine, ci spre mai rau.
Este adevarat si faptul ca inmultirea pacatului si imputinarea crestinilor care duc viata curata e un semn al apropierii sfarsitului. Un parinte cu viata sfanta a profetit ca, atunci cand nu va mai fi poteca de la un om la altul (adica atunci cand se va raci dragostea dintre oameni), va veni sfarsitul. Vedem astazi ca, desi s-au inmultit mijloacele de comunicare, ca desi prin internet si prin telefonia mobila oamenii isi trimit sute de mesaje, aceste mesaje exprima multa, foarte multa superficialitate. Si, chiar cand aceste mesaje contin declaratii de dragoste, e vorba de cele mai multe ori de o dragoste patimasa, de o dragoste carnala: dragostea curata e stalcita de tot felul de caricaturi.
In slujba sa, Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina, marele facator de minuni, este numit sfant "al vremurilor de pe urma". Trebuie sa tinem seama si de acest fapt: ca lumea va exista atata vreme cat va exista Biserica. Si ca, atunci cand credinta se va imputina, va veni sfarsitul. Lumea nu are rost fara Biserica. Lumea care respinge, defaimeaza si prigoneste Biserica, pe fata sau pe ascuns, isi scrie singura condamnarea la moarte. Putem spune chiar ca o astfel de lume este sinucigasa.
De nimic altceva nu trebuie sa se ingrijeasca drept-credinciosii, decat de unirea cu Hristos. Cei uniti cu Hristos pregusta bucuriile raiului inca din viata pamanteasca si pe acestia, chiar daca sfarsitul lumii va veni, mai devreme sau mai tarziu, nu ii poate atinge nici disperarea si nici groaza apocaliptica. Cuvintele din Crez - "Astept Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie..." nu arata nici disperare, nici frica. Cine rosteste Crezul are inima plina de nadejde in Dumnezeu, in Cel care poarta de grija tuturor celor care Il cinstesc.
Cei uniti cu Hristos nu se lasa molipsiti de psihoza cutremurelor. Ei stiu ca Dumnezeu are grija de fiecare in parte. Ei nu se tem de cutremure sau de alte necazuri, ci se tem numai sa nu pacatuiasca, sa nu se indeparteze de Dumnezeu.
Sfantul Ioan Gura de Aur rezuma foarte frumos filosofia crestina despre infruntarea necazurilor: "Nimic nu apleaca sufletul atat de mult spre iubirea de intelepciune ca necazul" (59; 58). Si mai spunea ca "darul de a suferi este mai mare decat darul de a invia mortii, pentru ca facand cineva minuni, ii ramane dator lui Dumnezeu, pe cand daca cineva sufera, acestuia Dumnezeu ii ramane dator." (59;265).
Chiar daca ar fi cutremure, crestinii adevarati nu au de ce sa se teama. Pentru ca stiu ca nici un cutremur nu poate avea loc fara ingaduinta dumnezeiasca.
Si daca sfarsitul lumii nu stie nimeni dintre oameni cand va avea loc, la fel este si cu cutremurele care il vor preceda. Acest lucru il stie numai Dumnezeu.
Iar profetii de ocazie, care anunta cu disperare cutremure numai pentru a a se afla vreme de cateva zile in atentia opiniei publice (si pentru a produce tulburarea care, transformandu-se in deznadejde, ii indeparteaza pe oameni de Dumnezeu), nu sunt decat apostoli ai diavolului.
Oamenii trebuie sa nu se lase speriati de zvonurile de cutremure. Oamenii trebuie sa inteleaga ca falsii profeti nu pot fi mesagerii lui Dumnezeu. Chiar daca afirma ca vorbele lor sunt inspirate de Dumnezeu, chiar daca afirma ca au primit misiunea sfanta de a-i chema pe oameni la pocainta. Din Sfanta Scriptura aflam ca diavolul incearca sa imite lucrarea lui Dumnezeu, pentru a castiga increderea oamenilor.
Chemarea la pocainta rostita de falsii profeti nu poate aduce roade duhovnicesti, chiar daca pare asemanatoare cu chemarea la pocainta pe care o rosteste Biserica.
Oamenii nu s-au invatat minte. Desi au fost mintiti in nenumarate randuri de tot soiul de falsi profeti, care au anuntat mari dezastre, cutremure, potop sau chiar sfarsitul lumii, totusi ei continua sa aiba incredere in acesti vizionari rataciti. Vina nu este numai a vizionarilor. Daca lumea nu i-ar asculta, poate ca ei s-ar retrage in varf de munte sau prin paduri, sa sperie ursii si lupii cu mesajul lor. Lumea ii asculta pentru ca se teme de sfarsit. Lumea ii asculta pentru ca se teme de pedeapsa pe care o cheama asupra ei, pacatuind.
Profetii de ocazie nu au de unde sa stie nici cand va veni sfarsitul, si nici cand vor veni marile cutremure. Chiar daca unele cutremure au fost anuntate cu putin timp inainte ca ele sa aiba loc, aceasta s-a datorat faptului ca miscarea placilor tectonice are loc inainte ca oamenii sa simta cutremurul. Stiind ce se intampla in adancurile pamantului, diavolul putea presupune data aproximativa la care oamenii vor simti cutremurul. Dar de cele mai multe ori s-a inselat. Ar fi fost normal ca oamenii sa nu mai dea crezare profetiilor pe care el le-a facut prin mesagerii sai. Si totusi nu a fost asa. Oamenii s-au incapatanat sa creada profetiile acestor vizionari. Ba, mai mult, atunci cand, pentru o scurta perioada de timp acestia au disparut din atentia mass-mediei, oamenii s-au dus sa ii caute. Chiar daca stiau ca pacatuiesc facand aceasta.
Cei care sunt curiosi sa afle care sunt profetiile vizionarilor ar trebui sa cunoasca modul in care profetii adevarati pot fi deosebiti de falsii profeti.
Cata vreme cineva se afla in afara Bisericii, deci este rupt de Trupul lui Hristos, nu poate primi semne de la Dumnezeu. Are Dumnezeu destui robi cu viata sfanta prin care poate chema poporul la pocainta, si nu are nevoie de suflete intinate cu noroiul ereziei sau al paganatatii.
Cata vreme cineva afirma despre sine ca este fiu al Bisericii, ca este urmas al Sfintilor facatori de minuni, si facandu-si reclama dovedeste iubire de sine, iarasi nu poate fi vas ales al lui Dumnezeu. Domnul nu intra cu forta in inimile oamenilor, si in inimile celor mandri nu are loc, oricat de insistent ar fi chemat. Hristos izgoneste mandria, nu o poate trece cu vederea. Pentru ca mandria este dovada credintei in propriile puteri si a lipsei de nadejde in puterea lui Dumnezeu.
Cata vreme cineva spune ca este crestin-ortodox, dar profetiile sale contrazic invatatura Bisericii, el este lup in piele de oaie.
Semnele deosebirii intre robii lui Dumnezeu si falsii profeti sunt clare. Daca oamenii ar tine cont de ele, nu ar mai risca sa cada in prapastie.
Falsii profeti incearca sa ii convinga pe oameni ca in Biserica nu mai exista sfinti, nu mai exista sfintenie, si de aceea Dumnezeu isi revarsa harul sau asupra celor care au o credinta diferita de cea ortodoxa.
Sa citeasca acesti potrivnici ai lui Dumnezeu despre zecile despre profetii pe care le-a facut parintele Porfirie, marele sfant grec al vremurilor noastre. Si sa isi dea seama ca in fata acestuia "vizionarii facatori de minuni" care stau departe de Biserica sunt ca niste cocosi in fata vulturului. Sa inteleaga acesti potrivnici ca, oricat de puternica ar fi lupta diavolului contra credintei ortodoxe, Biserica nu va putea fi ingenuncheata. Ortodoxia va avea pana la sfarsitul veacurilor marturisitorii ei pe care Dumnezeu ii va povatui pe calea sfinteniei.
Crestinii nu trebuie sa mearga la ghicitori sau sa citeasca despre profetiile falsilor vizionari, gandindu-se ca, dupa ce isi satisfac curiozitatea, se vor pocai de greseala lor. Nu trebuie facuta nici o concesie diavolului si curselor sale.
Sfantul Cosma Etolianul le spunea crestinilor din vremea sa: "Stii, fratele meu, cum te vrea Dumnezeu? Asa cum tu nu vrei ca femeia ta sa aiba legatura cu altul, asa si de la tine Dumnezeu vrea sa nu ai nici o parte cu diavolul. Esti multumit ca femeia ta sa desfraneze cu altul? - Nu. O data pe saptamana? - Nu. - De doua ori pe luna? - Nu. - O data pe an. - Nu. - O data la zece, cincisprezece ani? - Nu. Nu vrei ca altul sa iti sarute femeia? Asa si de la tine, fratele meu, Dumnezeu vrea sa nu ai nici o legatura cu diavolul" (62; 124).
Sa ii lumineze Dumnezeu pe cei care merg la ghicitori sau cred in profetiile falsilor vizionari sa se lepede de ratacirea lor, si sa nu mai cada in cursele intinse de diavol nici macar o data pe zi; si nici macar o data pe luna sau pe an.
Sa le dea puterea de a cauta adevarul in Biserica, si sa ii ajute sa mearga pe calea pe care au mers toti pacatosii care prin pocainta au devenit sfinti.