Credinta ortodoxa: Tara Sfanta

Tara Sfanta - spre calauzirea la desavarsire a pelerinului de la Vechiul Testament la Noul Legamant

Cu ajutorul Marelui Dumnezeu – Cel in Treime laudat, am ajuns sa vizitez

Israelul in compania unui grup deosebit de preoti si credinciosi in fruntea carora a fost Inalt Prea Sfintitul Andrei Andreicut – Arhiepiscopul Alba Iuliei si P.Cuv. Parinte Rafael Noica – marele nostru parinte duhovnicesc si fiul renumitului ganditor Constantin Noica... Nu pot sa exprim in cuvinte atmosfera profund duhovniceasca in care s-a desfasurat tot pelerinajul, itinerariul pastoral – spiritual de mare incarcatura sufleteasca si culturala pe care l-am parcurs, cuvintele si sfaturile foarte ziditoare de suflet pe care le-am primit de la I.P.S. Andrei, de la P.Cuv. Parinte Rafael si de la alti parinti, calitatea impecabila a organizarii, amabilitatea, dragostea si seriozitatea organizatorului si coordonatorului acestei excursii in persoana P.C. Pr. Florin Croitoru de la Centrul Misionar al Arhiepiscopiei Alba Iuliei, armonia si prietenia deosebita care s-a instaurat intre noi pe parcursul acestei saptamani, emotiile si starile interioare pe care le-am trait in timpul acestei calatorii!...

De aceea, am convingerea ca aceste pelrinaje au un rol sacramental si initiatic care-i pot procura omului o stare si o incarcatura deosebita, mergand pana la convertirea sa!... Si asta deoarece crestinul asteapta foarte mult de la trecerea sa prin aceste locuri binecuvantate de pasii, de misiunea si de faptele sau minunile Mantuitorului nostru Iisus Hristos care a luat fire si trup omenesc in acest pamant ales, coborand in aceasta stare chenotica a patimirii, rastignirii, mortii pe Cruce si, mai ales, a invierii Sale din morti pentru noi si pentru a noastra mantuire!...

Si fiindca, vorbele mele sunt mult prea saracacioase in a exprima starea si multumirea sufleteasca la care am ajuns in urma savarsirii acestui pelerinaj, m-am gandit ca mai bine este sa fac un scurt excurs, o scurta trecere in revista a momentelor si a locurilor cele mai relevante sau mai semnificative pentru a informa si, in acest fel, a convinge si a determina si pe altii sa parcurga acest drum initiatic spre folosul si spre desavarsirea lor sufleteasca si spirituala!...

Ajungand, in toiul noptii, de la Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv la Ierusalim marturisesc faptul ca am gasit o tara si un oras diferit de ceea ce stiam eu despre el adica un tinut prosper din punct de vedere economic si turistic, bine organizat si pentru care motiv am fost foarte incantat de cele vazute si gasite acolo!...

Ierusalim, Salem (Salem), Sion, Orasul lui David, Orasul lui Dumnezeu, Orasul Sfant – iata doar cateva denumiri pe care le atribuie Vechiul Testament acestui oras deosebit si sfant. Babilonienii il numeau Orasul Iudeii. Imparatul Roman Adrian, cel care a transformat acest oras intr-o colonie romana l-a numit Aelia Capitolina. Arabii, dupa anul 630 si pana astazi, il numesc El – Palat (Palat), Beit – Mukadas (Casa Templului) sau pur si simplu El – Kudes (Sfant). Istoria Ierusalimului depaseste 3000 de ani. Ea incepe cu anul 1000 i.d.Hr., cand orasul, cucerit fiind de Regele David, Solomon a construit pe colina Moria grandiosul Templu Iudaic, distrus de babilonieni in anul 586 i.d.Hr. Templul reconstruit de Regele Irod (37 – 4 i.e.n.) a fost distrus a doua oara de Imparatul Roman Titus in anul 70 d.Hr. Impreuna cu Templul, orasul a fost sters de fata pamantului, iar 66 de ani mai tarziu, in anul 136, Imparatul Roman Adrian a construit pe ruinele Ierusalimului un oras in cinstea Zeului Capitoliului si l-a numit Aelia Capitolina. O data cu victoria crestinismului in secolul al IV – lea, Imparatul Constantin cel Mare impreuna cu mama sa Elena au impodobit orasul cu admirabile lacasuri crestinesti si l-au transformat intr-un centru al pelerinajului crestin. In anul 1947, legat de conflictul arabo – israelian, Ierusalimul a fost impartit in doua zone – araba si israeliana si a fost reintregit dupa Razboiul de 6 zile din 1967. Ierusalimul este centru cultural – spiritual a trei religii monoteiste: al crestinismului – cu lacasul sfant central si reprezentativ Biserica Sfantului Mormant (Biserica Invierii), al iudaismului cu Zidul Plangerii, si al islamismului cu moscheile Omar (Cupola Stancii) si El – Aqsa (El – Aksa).

Abordandu-le intr-o ordine necronologica, voi vorbi putin despre Biserica Sfantului Mormant cunoscuta si ca Biserica Invierii care este cel mai sfant si mai important monument religios al crestinismului – ce se afla in cartierul crestin situat in partea de vest a orasului vechi a Ierusalimului. Cladirea bisericii nu este separata de de cladirile din jur si de aceea aspectul ei exterior nu iese cu nimic in evidenta, cu exceptia a doua cupole uriase care o acopera, fiind una mai mare – rotonda si alta mai mica numita katholikonul ortodox. In pofida faptului ca aspectul exterior s-a pastrat din vremurile cruciatilor (adica din secolul al XII – lea), in interiorul ei se afla destul de multe constructii datand din perioadele bizantina de mijloc si crestin timpurie. Intregul complex al bisericii, constand din sapte incaperi ( cu doua atriumuri – interior si exterior si cinci naosuri), precum si Capela aflarii Sfintei Cruci care dateaza din perioada lui Constantin Monomahul din secolul XI. Rotonda – este un edificiu circular care acopera mormantul Domnului Iisus Hristos si care si-a pastrat planul initial al constructiei din secolul IV, fiind faurita in timpul Sfintei Imparatese Elena.

In interiorul acestei uriase zidiri se afla peste zece biserici si locuri sfinte de cult, toate fiind legate de patimile si invierea Domnului. Unele din aceste locuri cult ale bisericii ca, de pilda, Golgota si Mormantul Mantuitorului, au un caracter evanghelic, istoric si topografic autentic. Celelalte, cum ar fi Piatra Ungerii, Mormantul lui Iosif, locul de pelerinaj „Nu te atinge de Mine” s-a stabilit ca se afla aproape de locul Golgotei, avandu-se in vedere stransa lor legatura cu evenimentele Evangheliei: Altele ca, de pilda, locul inmormantarii craniului lui Adam, au fost stabilite pornindu-se de la semnificatia lor simbolica si teologica. Sunt locuri consacrate unei persoane sau unui eveniment cum ar fi, de exemplu, Capela lui Longinus si cea a Sfintei Elena. In sfarsit, sunt locuri stabilite in biserica drept rezultat al unor grele conditii politice: Stalpul Biciuirii si Paraclisul Plangerii. Biserica Mormantului Domnului este cel mai de pret lacas crestin si este recunoscut de toata invatatura crestina ca loc de pelerinaj a carui vizitare reprezinta visul oricarui pelerin crestin. Doar trei biserici: Patriarhia Ierusalimului, Ordinul Franciscan si Ptriarhia Armeana detin dreptul suprem asupra edificiului si asupra locurilor sale de pelerinaj. Coptii si sirienii au dreptul de rugaciune, iar crestinilor din celelalte comunitati le este permis sa viziteze biserica doar in calitate de simpli excursionisti. Unul dintre cele mai inaltatoare momente ale pelerinajului nostru a fost participarea, sambata noaptea, la Sfanta Liturghie savarsita chiar la Sfantul Mormant de catre preotii nostri in frunte cu Ierarhii Andrei Andreicut al Alba Iuliei si Nicodim Nicolaescu al Severinului si Strehaiei impreuna cu ceilalti slujitori pelerini din Bucovina de Nord si Ucraina in frunte cu Arhiepiscopul Onufrie al Cernautiului si I.P.S. Hristodulos dimpreuna cu slujitorii bisericii si ai Patriarhiei grecesti a Ierusalimului, in cadrul careia s-au impartasit foarte multi dintre participanti care momemnt a pricinuit o bucurie duhovniceasca deosebita!...

De asemenea, de mare insemnatate si incarcatura emotionala a fost si primirea la Preafericitul Teofil al III –lea – Patriarhul Ierusalimul care ne-a vorbit despre rolul si locul pelerinajelor de-a lungul vremii la locurile sfinte in invatatura Bisericii, si despre insemnatatea acestui pelerinaj care ne poate fi de mare folos dobandirii vietii celei vesnice in „Ierusalimul cel ceresc”.

Referindu-ne, in cele ce urmeaza, la locurile de pelerinaj din Biserica Sfantului Mormant si la regimul „Status quo” vom spune ca in cadrul acestei biserici se afla saisprezece lacasuri de cult si capele, majoritatea dintre ele fiind legate de Rastignirea, Punerea in mormant si Invierea Domnului, precum si de alte locuri sfinte, dupa cum urmeaza:

Piatra Ungerii – locul unde Iosif a pregatit trupul lui Iisus pentru punerea Sa in mormant;

Locul femeilor – din care sfintele femei si Ioan Evanghelistul au privit Rastignirea;

Golgota – locul rastignirii si al aflarii Sfintei Cruci;

Mormantul Domnului – care se afla in centrul rotondei. Mormantul lui Iisus Hristos cuprinde doua incaperi distincte: un vestibul si o camera mortuara. Baldachinul actual permite pastrarea acestui plan. Mormantul, sapat initial in peretele stancii, a fost ulterior placat cu marmura de catre arhitectul Komnios;

Mormantul lui Iosif din Arimateea – sapat in stanca, se afla in partea din spate a baldachinului;

Locul „Nu te atinge de Mine” – este locul in care Hristos i s-a aratat, dupa Invierea Sa din morti, Mariei Magdalena si i-a spus: „Nu te atinge de Mine” (Ioan 20, 17);

Stalpul biciurii – Unde este Capela Romano – Catolica, in centrul careia s-a pastrat cea mai parte a coloanei de care, dupa cum se crede, a fost legat Hristos si a suportat supliciul;

Inchisoarea Mantuitorului si Capela plangerii – se afla in incinta arcadei bisericii, unde, conform traditiei, Hristos a fost tinut un timp si unde schiungiutorii I-au strans picioarele in cele doua orificii ale unei placi;

Capela centurionului (a sutasului) Longhin – este situata in partea stanga a coridorului care inconjoara partea catolica a bisericii. Potrivit traditiei, acest centurion – ofiter roman a vazut Rastignirea, a crezut in Hristos si a murit ca un martir;

Capela impartirii hainelor Lui – Aici soldatii, dupa Rastignire, „...Impartit-au hainele Mele lorusi, si pentru camasa Mea au aruncat sorti” (Ioan 19, 24);

Capela Sf. Elena si Pestera aflarii Sf. Cruci – sunt asezate intr-o stanca – cripta naturala, spre care conduc 42 de trepte daltuite, unde Sf. Elena a descoperit Sf. Cruce, piroanele si crucile celor doi talhari;

Capela biciuirii si a Cununei de spini – Sub sfanta masa a capelei s-a pastrat o parte a coloanei pe care, potrivit traditiei, I s-a pus lui Hristos hlamida rosie, iar pe cap – cununa de spini (Matei 27, 27 – 29);

Capela lui Adam – Se afla la poalele colinei Golgota. Dupa relatarile traditiei, Hristos a fost rastignit deasupra mormantului in care se afla craniul celui dintai om – Adam, spaland astfel pacatul originar. Locul Rastignirii lui Hristos a primit denumirea de Locul Capatanii sau Golgota in ebraica;

Capela celor 40 de mucenici si a lui Iacov, fratele Domnului – Chiar daca nu are legatura cu patimile Domnului tine, din punct de vedere arhitectural, de Biserica Sfantului Mormant. Ea se afla situata in spatele curtii si a fost alipita locurilor de inchinaciune in anii de domnie ai lui Constantin Monomahul in secolul XI. Pe langa cele saisprezece capele mai sus mentionate, exista si multe altele care apartin diferitelor comunitati crestine cum ar fi: Capelele copta, siriana si armeana, consacrate istoriei patimilor lui Hristos. Asadar, biserica si locurile sale de pelerinaj apartin unor diferite comunitati crestine si patriarhii din Ierusalim.

Anii de lupta pentru stapanirea acestei biserici si a locurilor ei de pelerinaj, care au inceput dupa plecarea cruciatilor, reprezinta un capitol intunecat si foarte dificil in cadrul istoriei crestine a Locurilor Sfinte din Palestina. Ura, rivalitatea, fanatismul si desele ciocniri sangeroase dintre comunitatile crestine au fost speculate si folosite de mameluci si mai tarziu de otomani, care au transformat locurile de pelerinaj intr-un teren al negotului de tot soiul foarte profitabil, vanzandu-le celor care oferea pretul cel mai mare, adica licitandu-le de nenumarate ori. Aceasta situatie a continuat pana la mijlocul secolului al XIX – lea asa incat abia dupa interventia Organizatiei Statelor Europene in anul 1857, comunitatile crestine rivale si concurente au ajuns, in sfarsit la o intelegere semnand Tratatul cu privire la regimul locurilor de pelerinaj cunoscut, de asemenea, si „Status quo”. Vrednica de amintit este in legatura cu Biserica Sfantului Mormant si minunea care se savarseste in fiecare an, in Sambata cea Mare, in jurul amiezii cand vine in biserica, bucurandu-i pe toti pelerinii, lumina cea cereasca de la Hristos Domnul, care aprinde lumanarile, candelele si sufletele noastre!...

De la Biserica Sfantului Mormant vom merge catre Ghetsimani care se afla la est de Ierusalim, pe albia raului Cedron, cunoscuta si sub numele biblic de Valea Iosafat. Pornind din Ierusalim, raul curge prin pustiul Iudeii, ocoleste Manastirea Sf. Sava si se varsa in Marea Moarta. Potrivit traditiei crestine, in raul Cedron, chiar in zona Ghetsimani va avea loc judecata universala, la a doua venire a Domnului Hristos – Marele Arhiereu si Dreptul Judecator. Aceasta traditie este legata de numele Iosafat care provine din ebraicul Iahve – Shafot, ce se talcuieste Dumnezeu judeca (Ioil 3, 2). Gradina Ghetsimani, potrivit Evangheliei (Mat. 26, 36; Marc. 14, 32; Luc. 22, 39; Ioan 18) se leaga de rugaciunea lui Iisus dinaintea sfintelor Sale patimi si dinaintea tradarii de catre Iuda si a arestarii Domnului. Cu alte cuvinte de aici si de acum au inceput patimile si Drumul Crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. In secolul IV evenimentele legate de patimile si rugaciunea lui Iisus au fost fixate topografic si recunoscute ca locuri de pelerinaj si centre de cult. Pe acest loc in anii de domnie ai imparatului Theodosie cel Mare (378 – 395) a fost inaltata bazilica crestina, ale carei ruine pot fi vazute si astazi in interiorul actualei Biserici Catolice a Tuturor Natiunilor (sau ale Bisericii Patimilor lui Iisus). Maslinii care inconjoara, in momentul de fata, zona au existat si in vechime, de unde a si provenit denumirea de Ghetsimani, care inseamna in ebraica tescuirea maslinilor. Exista credinta ca multi dintre maslinii existenti (si) astazi dateaza din vremea lui Hristos.

Am mers, in continuare, la Mormantul Maicii Domnului care se afla tot in zona Ghetsimanului. Dupa ce al V – lea Sinod Ecumenic a recunoscut si a legiferat dogma destinului divin al Sfintei Fecioare Maria – Nascatoarea de Dumnezeu, mormantul ei a devenit, incepand cu acest secol, loc de pelerinaj. Actuala cripta uriasa care acopera mormantul reprezinta doar reminiscentele acelei biserici cu etaj, construita de Imparatul Martian (450 – 457) si de Patriarhul Ierusalimului – Iuvenalie.

Trecand si inchinandu-ne le Biserica Sf. Arhidiacon Stefan – intaiul intre mucenici, la Manastirea ruseasca Sf. Maria Magdalena, apoi vizitand Bazinele Siloamului si Scaldatoarea Oilor, am ajuns la Pretoriu – care a fost resedinta oficiala a procuratorului roman in Ierusalimul epocii lui Hristos, cand era fortareata Antonia, situata in coltul dinspre nord – vest al curtii, apartinand de complexul arhitectural al Templului Iudaic. Aici a luat Pillat hotararea de a-L condamna pe Hristos la moarte prin rastignire. Si tot aici L-au batjocorit soldatii romani, punandu-i pe cap cununa de spini si dandu-i crucea, in acest fel a inceput Drumul Crucii Mantuitorului, despre care vom vorbi in continuare. Mai trebuie precizat faptul ca ruinele Pretoriului Roman sunt raspandite in Ierusalimul de azi in trei manastiri crestine diferite. O parte din lespezile cu care era pardosita curtea Pretoriului, cunoscuta sub denumirea de lithostratos (pardosit cu pietre – Ioan 19, 13), se pastreaza in manastirea franciscana Ecce Homo (Iata Omul). O alta parte a lithostratos-ului cuprinde rezervoarele subterane, construite pentru necesitatile Templului Iudaic si absida cu trei usi, cunoscuta sub denumirea „Ecce Homo” (Iata Omul) si care se afla in manastirea pentru maici Surorile Sionului. Potrivit traditiei, de aici L-a prezentat Pillat pe Hristos fariseilor, care cereau condamnarea Lui. In cea de a treia manastire – Pretoriul Grec – s-au pastrat diferite grote sapate in stanca. Se crede ca una dintre ele a fost folosita pentru retinerea temporara a lui Hristos in Pretoriu, iar alta, mult mai joasa, a servit ca inchisoare pentru talharul Baraba.

Referindu-ne, in cele ce urmeaza, la Drumul Crucii vom spune ca pe langa semnificatia teologica a patimilor si a rugaciunii premergatoare agoniei din timpul Rastignirii lui Hristos, Drumul Crucii are si o semnificatie cronologica si topografica. El include in sine toate Patimile lui Iisus in Ierusalim, incepand cu arestarea si terminand cu punerea Sa in Mormant. Cu alte cuvinte, Drumul Crucii trebuie sa fi inceput cu Gradina Ghetsimani si sa se fi terminat cu Golgota si Punerea in Mormant. Incepand insa cu secolul al XI – lea, crestinii din Ierusalim au stabilit parcursul acestui drum ca incepand cu condamnarea Lui in Pretoriu si terminand cu Sfantul Mormant din Biserica Mormantului Domnului. In Ierusalimul din zilele noastre durata si itinerariul Drumului, care nu depaseste nici macar un kilometru ca lungime, nu trebuie sa corespunda neaparat cu cel pe care l-a parcurs Domnul Hristos cu doua mii de ani in urma, deoarece sistematizarea orasului a suportat modificari radicale in sec. II si V, cat si de atunci incoace. Cu toate acestea, parcursul general al drumului a ramas aproape neschimbat. Drumul Crucii – Via Dolorosa – include in traseul sau 14 stationari, indisolubil legate de evenimentele marcate de supliciu si de Patimile Domnului. Primele doua dintre ele se afla pe teritoriul Pretoriului, urmatoarele sapte sunt in oras, iar celelalte cinci sunt in interiorul Bisericii Sfantului Mormant, dupa cum urmeaza:

Lithostratos-ul si condamnarea lui Iisus de catre Pilat

Primirea Crucii

Prima cadere a lui Iisus (potrivit traditiei)

Iisus intalnindu-si mama (conform traditiei)

Crucea, data lui Simon din Cirene sa o duca (potrivit marturiilor evanghelice: Mat. 27, 32; Marc. 15 , 21; Luc. 23, 26)

Veronica, stergandu-i lui Iisus fata plina de sudoare (dupa o veche traditie crestina)

A doua cadere a lui Iisus (potrivit unei traditii medievale)

Iisus, consolandu-le pe fiicele Ierusalimului (Luc. 23, 18 – 27)

A treia cadere a lui Iisus (conform unei traditii medievale)

Iisus, dezbracat de vesminte pentru rastignire (Ioan 19, 30)

Pironirea lui Hristos pe Cruce

Domnul Hristos dandu-si duhul (Ioan 19, 40)

Pogorarea de pe Cruce si pregatirea pentru punerea Sa in Mormant (Ioan 19, 40)

Punerea in Mormant a lui Iisus Hristos (Ioan 19, 41 – 42)

In continuare as vrea sa vorbim, putin, despre Sion (Tion, in ebraica) care este folosit in Vechiul Testament pentru a denumi diferite zone ale Tarii Sfinte, cum ar fi: Muntii Iudeii (Psalm. 132, 3), Muntele Hermon (Deut. 4, 49), Ierusalim (Psalm. 75, 2) si altele. In traditia evreiasca de mult mai tarziu, aceeasi denumire inseamna Regatul Iudaic, intreg pamantul lui Israel, poporul lui Israel si, mai presus de toate, Ierusalimul si legatura spirituala dintre el si poporul evreu unde, precum vorbeste proorocul Miheia „... El ne na invata caile Sale, si sa mergem pe cararile Sale...” (Mih. 4, 2). Totodata, exista si o veche traditie evreiasca, in care denumirea de Sion era identificata cu colina de vest a Ierusalimului. Parintii Bisericii au recunoscut din primii ani ai crestinismului aceasta traditie si au raportat-o la o multime de reprezentanti evlaviosi si de evenimente religioase.

Potrivit traditiei crestine, pe Muntele Sion s-au petrecut urmatoarele evenimente: - Cina cea de Taina si Taina Sfintei Euharistii, Pogorarea Sfantului Duh asupra apostolilor si intemeierea primei Biserici Crestine (Fapte – cap. II). Cu alte cuvinte, Parintii si Scriitorii bisericesti au vazut cum se adeveresc pe Muntele Sion cuvintele proorocului Miheia despre Invatatura Domnului. Mai tarziu, in sec. V – VI, Sionul era raportat la alte evenimente ca: - Lepadarea lui Petru, Adormirea Maicii Domnului, Inmormantarea lui Iacov fratele Domnului, Inmormantarea Regelui biblic David. Cel mai important si mai vechi lacas de inchinare din Tara Sfanta este Foisorul Cinei de Taina, (sec. II d.Hr.) - o constructie cu etaj in care a avut loc Cina cea de Taina si Pogorarea Duhului Sfant asupra Apostolilor „in limbi ca de foc”. In sec. IV pe culmea Sionului, in locul foisorului Cinei de Taina a fost construita o mare bazilica, numita Biserica Sf. Sion. Aceasta bazilica a fost distrusa de persi in anul 614, apoi reconstruita de Patriarhul Modest si a fost din nou distrusa de catre musulmani in anul 966. Dupa plecarea cruciatilor, foisorul Cinei de Taina a fost transformat de catre mameluci in moschee si timp indelungat a fost folosit ca lacas de cult musulman. Cu toate ca astazi apartine musulmanilor, el este accesibil tuturor crestinilor ca loc de pelerinaj si de rugaciune pe care l-am vizitat si noi dimpreuna cu mormantul Regelui David.

Continuand cu Muntele Maslinilor (Har – Ha – Zeitim, in ebraica sau Tjabal – et – Tur, in araba) vom spune ca este vorba de lantul muntos care se ridica pana la altitudinea de 730 de metri deasupra nivelului Marii Mediteraniene, fiind situat la est de Ierusalim. El este pomenit atat in Vechiul Testament (Zah. 14, 4) cat si in Noul Testament (Mat. 24; Marc. 13; Luc. 26; Fapt. 1, 4 – 12). Cele trei culmi ale lui sunt: cea dinspre nord numita Scopus (Har – Hatofim, in ebraica), pe care a fost construita Universitatea Ebraica din Ierusalim; cea din mijloc pe care se afla Spitalul Augusta Victoria si cea dinspre sud, et – Tur sau Muntele Inaltarii, unde sunt concentrate toate locurile crestine de pelerinaj, bisericile si manastirile care au pentru crestini legatura cu doua evenimente importante din activitatea pamanteasca a lui Hristos: Predica de pe Munte (Mat. 24; Luc. 21) si Inaltarea Sa la Cer care a avut loc la 40 de zile dupa Slavita Sa Inviere. In sec. al IV – lea, pe locul Predicii de pe Munte Sf. Imp. Elena a construit o bazilica impunatoare, care a fost numita Biserica Eleon.

Ruinele acestei bazilici se afla astazi in interiorul bisericii catolice Tatal Nostru (Pater Noster). In anul 387, pe locul Inaltarii a fost zidita o biserica mare octogonala – Capela Inaltarii, dupa cum o numeau bizantinii si a carei cruce luminoasa era vazuta de catre intreg Ierusalimul. Biserica Inaltarii a fost distrusa de catre persi si reconstruita de cruciati pastrand acelasi plan. In anul 1187, biserica a fost transformata in moschee de catre Saladin, iar locurile de pelerinaj din jurul ei au fost distribuite familiior musulmane din Ierusalim. In afara de aceste doua locuri de pelerinaj de o foarte mare importanta, pe Muntele Maslinilor au fost construite, in sec. V – VI, inca 24 de asezaminte crestine printre care biserici, manastiri si hanuri pentru pelerini. Unele dintre cele mai importante locuri de pelerinaj aflate astazi pe culmea dinspre nord a muntelui sunt Biserica Greceasca a Pelerinilor Galileeni (Via Galilaei – locul intalnirii lui Hristos cu Apostolii dupa Inviere – Mat. 28, 10), apoi Manastirea Ruseasca cu Biserica Sf. Ioan Botezatorul, nou construita Biserica Greceasca a Inaltarii, locul de pelerinaj al Inaltarii aflandu-se in ziua de astazi in stapanirea musulmanilor. Bisericile catolice Tatal Nostru (Pater Noster) si Domnul a plans (Dominus Flevit), precum si Manastirea Ruseasca Sf. Maria Magdalena, situata la vest de aceasta culme a muntelui sunt, de asemenea, locuri crestine de pelerinaj.

Am purces, dupa aceea, intr-o alta zi, spre orasul natal al Mantuiorului – Betleem (Betlehem - Bet Lehem) – Casa Painii - care, astazi, se afla in teritoriile palestiniene si care, pana in sec. al IV – lea a fost un mic si neinsemnat sat, populat de agricultori si pastori. In Vechiul Testament el este pomenit cu numele de Betleemul Iudaic, deoarece mai exista un Betleem la nord-vest de Galileea, aproape de Nazaret (Nazareth). Orasul mai era cunoscut si sub numele de Efrata (Ephrata), desi acest nume il purta nu numai Betleemul ci si intreaga zona limitrofa. Pe la mijlocul sec. al II – lea Imparatul Adrian i-a izgonit din oras pe bastinasii evrei, fiindca orasul se invecina cu Ierusalimul proaspat reconstruit de el, si a adus in locul lor oameni straini si pagani. In acelasi secol au inceput sa populeze Betleemul si primii crestini ceea ce a fost un lucru de bun augur. Locuitorii pagani ai orasului se inchinau zeului Adonis intr-o pestera aflata in centrul asezarii, fara sa stie, bineanteles, ca in acea pestera s-a nascut Domnul nostru Iisus Hristos. Soarta acestui oras s-a schimbat in sec. al IV – lea, cand Sf. Imp. Elena, la porunca fiului sau Sf. Imp. Constantin cel Mare, a zidit deasupra pesterii Nasterii Domnului o minunata bazilica – care din Casa Imparatului a devenit „Casa Imparatiei” – pentru toata lumea crestina. Acest eveniment a scos orasul din anonimat si l-a transformat intr-un important centru de pelerinaj cum este pana astazi, chiar daca se afla in Palestina, ajungand aproape egal ca insemnatate cu Ierusalimul invecinat.

Vorbind despre Biserica Nasterii Domnului vom spune ca ruinele primei bazilici construite in sec. IV de catre Sf. Imp. Elena se afla sub temelia actualei bazilici. Conform marturiilor scrise, aceasta prima bazilica avea cinci naosuri si o mare curte exterioara dinaintea fatadei orientale spre apus. In aripa dinspre rasarit, a fost construita o cladire impresionanta, octogonala, in centrul careia se afla Pestera Nasterii Domnului – loc foarte important pentru toti crestinii si pelerinii care vin aici sa se inchine deoarece este locul inceputului mantuirii noastre, cu alte cuvinte acest loc, alaturi de Biserica Sfantului Mormant, se afla pe primul rand in istoria mantuirii neamului omenesc!... Pardoseala ei era acoperita cu un mozaic in culori, ale carui fragmente se mai vad si astazi sub dalele de marmura ale actualei pardoseli. Sapaturile arheologice desfasurate in zona bazilicii in anul 1934 au confirmat si au inmultit descrierile textelor din vechime pe marginea acestui important monument crestin din sec. al IV - lea. La aproximativ doua sute de ani de la zidirea sa de catre Sf. Imp. Elena, bazilica a fost daramata din cauze neelucidate, de catre Imparatul Iustinian si a fost inlocuita cu alta, care se pastreaza si in ziua de astazi. In partea dinspre zidul de Vest al noii bazilici a fost amenajata o curte mica cu o galerie, iar cladirea octogonala de deasupra Pesterii Nasterii a fost inlocuita de o biserica triunghiulara. Astfel, intreaga constructie a dobandit forma unei cruci.

Bazilica lui Iustinian, care este mai mare ca dimensiuni, nu are fumusetea si splendoarea celei dintai. Insusi Iustinian s-a declarat nemultumit de constructia nou inaltata, apasatoare si intunecata, motiv pentru care a poruncit, conform traditiei de mai tarziu, ca arhitectul principal sa fie pedepsit. Ornamentele exterioare ale noii bazilici a lui Iustinian Imparatul nu s-au pastrat, desi, dupa toate aparentele, ele trebuie sa fi fost impresionante si fastuoase. Potrivit unei descrieri de mai tarziu, pe fatada Bazilicii erau incastrate mozaicuri in culori cuprinzand scena Nasterii lui Hristos si cea a inchinarii magilor persani. Tocmai aceasta imagine a salvat bazilica de la distrugere in anul 614 caci vazand in scena celor trei magi pe compatriotii lor, cotropitorii persani, in semn de respect pentru aceasta imagine, nu au incendiat biserica. Actualele ornamente mozaicale de pe zidurile bazilicii si imaginile de pe cele 40 de coloane au fost facute de mesteri iconari ortodocsi greci din sec. al XII – lea. Mozaicurile murale si icoanele de deasupra coloanelor au fost lucrate in stilul si in conformitate cu canoanele iconografice ale Bisericii Ortodoxe.

Mergand mai departe trebuie sa remarcam ca in apropiere de Hebron, pe drumul central ce duce la Ierusalim, se mai afla un loc de pelerinaj crestin – Stejarul Mamvri sau Templul Ramat El – Halil. Traditia veche iudaica face legatura intre acest loc si Stejarul lui Mamvri Amoreul din Vechiul Testament (Fac. 14, 13) fiind locul in care s-a salajluit Avraam si i-a ospatat pe cei trei ingeri ai Domnului inainte de pedeapsa Sodomei si Gomorei (Fac. 18). Initial, aici era locul de inchinare al evreilor, insa in epoca elenismului acesta a fost transformat intr-un loc pagan, legat de sarbatori populare, de jertfe si tranzactii comerciale. Regele Irod l-a imprejmuit cu ziduri, in interiorul carora a fost construit mai tarziu de catre Adrian un templu pagan si un altar – jertfelnic. In sec. al IV – lea, Sf. Elena, daramand toate constructiile anterioare, a ridicat in locul lor „Biserica – Inchinarea”, spre a uni sub aspect teologic si istoric Vechiul cu Noul Testament. In atriumul bazilicii este infatisat izvorul descoperit de Avraam. Dupa invazia araba, biserica a fost distrusa, si acest loc de pelerinaj a incetat sa mai existe. Cu prilejul sapaturilor arheologice efectuate aici in perioada 1926 – 1928 si repetate de curand, au fost descoperite bogate valori si, pe langa aceasta, ruinile bazilicii inaltate de Sf. Imp. Elena. Mentionam ca in prezent este greu a ajunge in acest loc datorita starii de fapt conflictuale dintre Statul Israel si cel palestinian.

In continuare, as dori sa amintesc, aici, si de oraselul Betania care se intinde si azi, ca si in vremea lui Hristos, de-a lungul singurei artere centrale de acces care urca din Valea Ierihonului si duce spre Ierusalim. Astfel, toti cei care doreau sa ajunga la Ierusalim erau nevoiti sa foloseasca acest drum. Dar nu acesta era singurul motiv pentru care il parcurcea si Hristos adeseori ci fiindca aici era (si) locul natal al prietenului Sau Lazar si al surorilor acestuia Marta si Maria (Mat. 21, 1 – 9; Luc. 10, 25 – 42). Odata Hristos a fost invitat in casa lui Simon Leprosul (Mat. 26, 6 – 13), dar cel mai de seama eveniment care s-a petrecut aici este minunea invierii lui Lazar de catre Domnul Iisus Hristos (Mat. 11, 1 – 47). Initial mormantul lui Lazar reprezenta un obisnuit mormant familial evreiesc, sapat in stanca in partea de apus a vechiului sat. El nu era situat la adancimea la care este astazi, cand spre el duc 27 de trepte sapate in piatra. In epoca crestin – bizantina (Sec. IV – VII) mormantul – ca loc de pelerinaj era imprejmuit cu un zid. In interiorul acestei imprejmuiri si mai la rasarit de mormant se inalta bazilica cu trei naosuri, a carei pardoseala era acoperita cu mozaic in culori.

Toate constructiile puse la un loc – mormantul, intregul teritoriu ingradit si bazilica – au primit denumirea de Lazarion. Denumirea actuala a satului arab El – Azarieh provine de la numele acestui sfant lacas crestin. Satul evreiesc in vremea lui Hristos se numea Beit – Ania sau Beit – Hanania (Casa lui Hanani, in ebraica). Lazarion – ul, suportand invazia persana din anul 614, a continuat sa existe aproape fara nici o schimabare pana in sec. al XII – lea. In sec. al XIII – lea a fost parasit si abandonat. Dar trei sute de ani mai tarziu, pe ruinele lui, musulmanii au construit o moschee, in interiorul careia se afla mormantul lui Lazar – prietenul Domnului. Potrivit traditiei, manastirea de calugarite greco – ortodoxe, situata in partea de est a satului, a fost construita pe locul casei in care a trait familia lui Lazar. Peste drum de aceasta manastire se afla locul intalnirii lui Hristos cu Marta si Maria, atunci cand a venit sa-l invieze pe Lazar.

In cele ce urmeaza, tinand un fir rosu al pelerinajului, vom vorbi despre orasul Ierihon. Vechiul Ierihon, intocmai ca si orasul actual, este situat de-a lungul drumului central care strabate intreaga Vale a Iordanului, de la Lacul Tiberiadei (Kinneret) la nord si pana la moartea Moarta, la sud. Celalalt drum central trece peste Valea Ierihonului, unind malul de est al Iordanului cu Ierusalimul si cu zona litorala. In afara de frumoasa lui asezare geografica, Ierihonul are si alte avantaje naturale: apa din abundenta, pamanturi roditoare si o clima subtropicala. Datorita acestui fapt, orasul a fost populat in mod constant, incepand cu vremurile preistorice si pana in ziua de astazi. Domnul Hristos, fiind nevoit sa treaca prin Ierihon, la intoarcerea lui din Galileea natala in Ierusalim, a savarsit o multime de minuni. Astfel, in Ierihon l-a intalnit El pe Zaheu care s-a urcat in smochin (Luc. 19) si pe orb (Luc. 18, 35 – 43).

In afara de aceasta, dupa botez Hristos s-a dus in pustie, care se asterne la vest de Ierihon, pentru a posti acolo si a se izbavi de diavol (Mat. 4, 1 – 11; Luc. 4, 1 – 13; Marc. 1, 12 – 13). In Ierihon si in imprujurimile lui au savarsit minuni si proorocii: Ilie, Elisei si Sf. Ioan Botezatorul. Toate locurile legate de evenimentele religioase si de activitatea proorocilor au devenit, incepand cu sec. al IV – lea, locuri crestine de pelerinaj si asezaminte manastiresti. In epoca bizantina, in imprejurimile Ierihonului si in cuprinsul orasului, existau mai mult de 20 de manastiri si biserici, hanuri pentru primirea pelerinilor si a diferitelor societati filantropice crestine pentru nevoiasi si bolnavi. Astazi crestinul pelerin poate vizita Ierihonul care se afla in teritoriile palestiniene, la distanta de 37 de km de Ierusalim si care cuprinde urmatoarele obiective: Izvorul lui Elisei, locul izbavirii si al postului, Pestera Proorocului Ilie, Manastirea greco – ortodoxa unde se afla sicomorul (dudul) lui Zaheu pe care l-am vizitat si noi cu multa bucurie!...

Dar locul cel mai drag sufletului nostru crestinesc si romanesc pe care l-am vizitat, aici, a fost Asezamantul Romanesc care a fost sfintit si inaugurat in anul 2000 de catre un sobor de ierarhi, preoti si credinciosi romani in frunte cu P.F. Parinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane si care in momentul de fata se afla in stadiul de pictura la biserica si finisare la complex, la asezamant. Asezamantul de aici, impreuna cu lucrarile sale, sunt conduse de catre P.Cuv. Parinte Arhim. Ieronim Cretu – Superiorul Asezamantului Romanesc de la Ierusalim, care este Reprezentanta Patriarhiei Romane (de) la Locurile Sfinte. Cuprinsi fiind de profunde emotii am vizitat ambele asezaminte romanesti – unde am oficiat rugaciuni si cantari si ne-am intretinut foarte frumos cu obstea, si cu muncitorii acestor asezaminte, in frunte cu Parintele Ieronim si cu Parintele Serafim Pasca. Parintele Staret Ieronim ne-a prezentat istoricul, statutul si activitatea acestor doua asezaminte romanesti, astazi, greutatile cu care se confrunta noul asezamant de la Ierihon care sunt diferite, inclusiv de natura financiar – materiala. Trebuie sa subliniem faptul ca este mare bucurie atunci cand cele doua asezaminte sunt vizitate de catre pelerinii romani care vin, aici mai nou, intr-un numar cat mai mare.

Mai departe, vreau sa vorbesc putin, despre Raul Iordan si despre Locul botezului lui Hristos. Raul Iordan (Iarden – care coboara, in limba ebraica) este cel mai important rau de pe pamant avandu-si sorgintea in izvoarele de pe versantul Muntelui Hermon, din Nord, unde traverseaza Lacul Tiberiada (Kinneret) si, parcurgand inca 500 de km, se varsa in Marea Moarta. Raul Iordan este strans legat de istoria Tarii Sfinte si de multe evenimente din Vechiul si Noul Testament. Pe malurile lui s-au format cele douasprezece semintii ale lui lui Israel, inainte de a intra pe Pamantul Fagaduintei. De aici s-a inaltat in vazduh intr-un car de foc Proorocul Ilie, lasandu-l aici, pe pamant, pe ucenicul sau – Proorocul Elisei. Tot aici, in apropierea acestui rau a trait comunitatea esenienilor – anticipatori ai monahismului crestin, de la care se pastreaza cateva din vestitele manuscrise de la Qumran descoperite intr-o pestera din zona, in apropierea Marii Moarte de catre un pastor de capre in anul 1956.

Si tot aici a propovaduit Sf. Ioan Botezatorul unde L-a si botezat pe Iisus Hristos. Potrivit traditiei, incepand cu sec. IV, se considera ca loc al botezului lui Hristos extremitatea nordica a Raului Iordan, situata in apropierea Ierihonului. Pe aici au trecut cele douasprezece semintii ale lui Israel, pentru a primi drept mostenire pamantul fagaduit lor de catre Iahve. Din acest motiv acest loc se numeste Betabara (Beit Avara – „trecere prin vad”, in ebraica). Identificarea locului botezului cu cel al trecerii prin vad a raului de catre israelieni a avut pentru crestini un dublu sens: in primul rand, a unit, din punct de vedere geografic, Vechiul si Noul Testament, iar in al doilea rand, dupa cum sensul trecerii a fost popularea Tarii Dfinte, la fel si botezul crestinului a insemnat legatura acestuia cu Hristos si promisiunea dobandirii Imparatiei Ceresti. Am vizitat si noi Raul Iordan, cu mare bucurie, dar locul vizitarii Raului nu coincide cu locul exact al Botezului Domnului. In zona exista si o manastire greco – ortodoxa inchinata insemnatului eveniment si marelui prasnic al Botezului Domnului nostru Iisus Hristos.

Enuntand, in urmatoarele randuri, Lacul Tiberiadei si locurile sale inconjuratoare de pelerinaj (21x12km, adancimea 48 m) care, privit de sus aducea ca forma cu o vioara, kinor – in ebraica. De la acest cuvant a si provenit denumirea lacului – Kinneret (Num. 34, 11). In izvoarele scrise grecesti si in Evanghelie poarta nume diferite: Lacul sau Marea Tiberiadei, dupa denumirea orasului Tiberias (Tiberiada), construit pe malul apusean de catre Regele Antipa, Lacul Ghenizaretului sau simplu Ghenisar, dupa numele Ghinosaur, cum este denumit malul de nord – vest, precum si Lacul Galileii, dupa toponimul regiunii in care se intinde. Lacul Tiberiadei reprezinta unicul rezervor natural de apa dulce al Palestinei. De n-ar fi el, locuitorii Palestinei ar suferi de sete, iar pamanturile ei ar fi sarace si pustii. Cand lacul se umple (de obicei dupa iernile ploioase), cantitatea de apa potabila pe care o contine ajunge la 3985 milioane metri cubi.

Raul Iordan, dimpreuna cu izvoarele sale din nord, constituie furnizorul de baza, varsand anual in Kinneret 603 milioane metri cubi de apa. In afara de aceasta, o cantitate considerabila de apa vine din Muntii Galileii de Nord si din Inaltimile Golan. In epoca lui Hristos, malul de vest al lacului era presarat din plin cu orase si asezari evreiesti, in vreme ce malul de rasarit, Perea („extremitate”, in greaca) a ramas putin populat, in principal de greci si de alti straini. Din acest motiv Domnul Hristos a ales malul de vest si, indeosebi, orasul evreiesc Capernaum ca loc al desfasurarii activitatii Sale mesianice in cea mai mare masura si al domiciliului Sau. Din asezarile de pe malul apusean si-a ales cei mai multi ucenici. Tot aici si-a propagat El invatatura si a savarsit cele mai multe minuni. Aceasta regiune, legata de viata si minunile lui Hristos, este recunoscuta din sec. al IV – lea ca pamant sfant, bogat in locuri crestine de pelerinaj. Calatoria noastra prin aceste locuri ne-au condus spre inaltare spirituala si spre renastere.

Orasul Tiberias a fost intemeiat de catre Regele Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, in anul 22 i.d.Hr. In pofida faptului ca acesta era un mare si important oras, construit pe artera principala ce facea legatura cu tarmul occidental al Lacului Kinneret, artera de care a fost nevoit sa se foloseasca si Hristos in timpul calatoriilor Sale, si totusi, este foarte interesant ca acest oras nu este niciodata pomenit in Evanghelie. Cauza se afla, probabil, in faptul ca majoritatea primilor locuitori ai Tiberiasului erau pagani, deoarece orasul a fost construit pe locul unor vechi cimitire, evreii refuzand la inceput sa se stabileasca aici. De aceea crestinismul a capatat in aceasta parte, un teren generos si, la foarte scurt timp a fost creata aici o comunitate crestina si o episcopie. Deja la inceputul sec. al IV – lea cladirea pagana Adriania a fost transformata de crestinii Tiberiasului intr-o bazilica de dimensiuni foarte mari, de-a dreptul impresionante. In sec. al VII – lea, pe locul cel mai inalt al orasului a fost construita cea de-a doua biserica crestina inchinata Sf. Ap. Petru. Sub altarul acestei bazilici, descoperit nu de mult, cu ocazia unor sapaturi arheologice, a fost gasita o uriasa ancora de piatra, facuta, probabil, in cinstea marelui pescar evanghelic. Actuala manastire ortodoxa greceasca, situata la marginea sudica a orasului, a fost zidita pe ruinele cladirii din epoca cruciatilor si din perioada otomana.

Oraselul Magdala (de la cuvantul migdal, in ebraica, sau el – mazdal, in araba si care in ambele limbi inseamna turn) este situat la aproximativ 5 km nord de Tiberias. Asezarea, ca atare, nu este pomenita in Evanghelie, dar existenta ei este determinata de numele Mariei Magdalena si de locurile in care s-au descoperit ruinele vechi ale oraselului contemporan Migdal. Este posibil ca Magdala sa se identifice cu oraselul Dalmanuta, de care pomeneste Sf. Ev. Marcu la cap. 8, vers. 10 si, s-ar putea sa se identifice cu mica localitate Tariheea, existenta atat in izvoarele istorice grecesti cat si in scrierile istoricului Iosif Flavius.

Legat tot de activitatea si faptele miraculoase savarsite de catre Domnul nostru Iisus Hristos, vom spune ca una dintre cele mai impresionante minuni savarsite de catre El o reprezinta saturarea celor cinci mii de oameni cu cinci paini si doi pesti, consemnata de catre Sf. Ap. Marcu in Evanghelia sa la cap 6, vers. 34 – 44 si la Sf. Ap. Ioan la cap. 6, vers. 1 – 15. In Evanghelie, asa cum se intampla de foarte multe ori, nu este precizat locul in care a avut loc minunea, dar crestinii au stabilit inca din sec. al IV – lea ca el se afla in apropiere de Capernaum, in oraselul El – Tabgha (in araba – sapte izvoare) din perioadele romana si bizantina. Pe la mijlocul sec. al IV – lea a fost contruita, aici o mica biserica cu un naos, iar in sec. V a fost inlocuita cu o bazilica mare cu trei naosuri, cu pardoseala in mozaic colorat. In partea centrala a lacasului, in spatele Sfintei Trapeze, s-a descoperit imaginea cosului cu cinci paini si doi pesti. Aceasta imagine si inscriptia greceasca descoperita in naosul dinspre nord al bazilicii „In acest loc sfant nu uita Dumnezeu pe cel smerit” nu lasa nici un dubiu in privinta identificarii acestui loc cu minunea inmultirii celor cinci paini si a celor doi pesti. Dupa invazia araba biserica s-a pustiit, iar cu timpul a disparut sub un morman de pamant si paie. Ruinele ei au fost descoperite intamplator, cu prilejul unor sapaturi arheologice din secolul trecut si abia curand a fost refacuta de catre monahii benedictini ea fiind, astazi, biserica romano – catolica.

Locul in care se afla Muntele Fericirilor (Mat. 5, 1 – 12) le era cunoscut pelerinilor crestini din epoca bizantina. Astazi respectivul loc constituie o enigma. Potrivit vechii traditii crestine, acest munte se afla pe tarmul nordic al Kinneretului, intre Capernaum si Magdala, cu alte cuvinte, foarte aproape de Tabgha. Este posibil ca ruinele vechii bazilici crestine, descoperitta cu cativa ani in urma si aflata la aproximativ doua sute de metri nord de Tabgha, sa aiba legatura cu acest loc de pelerinaj. Traditia crestina de mai tarziu identifica Muntele Fericilor cu prapastia Arbel, aflata mai la nord de Magdala. Dar nu exista nici un fel de confirmare de ordin arheologic in acest sens. Muntele Fericirilor pe care-l infatiseaza, astazi, franciscanii – unde se afla o frumoasa biserica catolica precum si sediul unei episcopii si care reprezinta noul loc de pelerinaj – poate sa aiba o legatura sub acest aspect topografic cu vechiul loc de pelerinaj crestin, numai ca si in acest caz lipsesc dovezile arheologice.

Vechiul Capernaum – orasul ales de Mantuitorul drept centru al activitatii Sale (Mat. 4, 13), se afla la granita dintre Galileeea si cele zece orase pagane. Datorita pozitiei centrale a orasului, in cuprinsul sau se afla o vama si un lagar militar al legionarilor romani. Astfel, in afara populatiei bastinase compusa numai din evrei, orasul mai era populat de catre vamesi, soldati, ofiteri superiori cum ar fi, de exemplu, centurionul (sutasul) roman si alti functionar de stat (Mat. 8, 5 – 13; Marc. 2, 13 – 14). Aici a consacrat Domnul Hristos, Taina Sfintei Euharistii – la Cina cea de Taina (Ioan 6, 24 – 71). Tot aici a vindecat El pe un om cu duh necurat (Marc. 1, 21 – 28), pe un paralitic (Merc. 2, 1 – 2), pe soacra Sf. Ap. Petru (Marc. 1, 29 – 31), pe sluga sutasului (Mat. 8, 5 – 13). De asemea, in acest oras sau din acest oras si-a ales pe cei mai multi dintre apostolii si ucenicii Sai. Pana la inceputul sec. al IV – lea Capernaum – ul a ramas un oras pur iudaic, cu toate ca este cu putinta ca in cuprinsul lui sa fi trait un numar redus de evrei crestini care au fost concentrati in jurul casei Sf. Ap. Petru, situata in centrul asezzarii, aproape de sinagoga. Primii crestini foloseau aceasta casa ca biserica si, in acelasi timp, ca loc de pelerinaj pentru vizitatori.

Astfel, in Capernaum, se afla cel mai vechi loc de pelerinaj crestin din Tara Sfanta, datand din sec. al II – lea. In sec. al V – lea comunitatea crestina a orasului s-a marit, iar deasupra casei Sf. Ap. Petru a fost construita biserica octogonala, una dintre primele biserici de acest fel ridicate in Palestina de atunci. In sec al VI – lea a fost construita inca o biserica inchinata Sf. Ap. Si Ev. Ioan. Spre sfarsitul epocii bizantine, orasul a inceput sa intre in declin, iar spre sfarsitul sec. al XI – lea a decazut complet. Doar colibele pescarilor sezonieri ridicate pe ruinele lui marturiseau despre o mica asezare pe locul fostului oras. Aceasta stare de fapt a continuat pana la sfarsitul sec. al XIX – lea, cand regiunea a fost cumparata de catre Patriarhia Greaca de la Ierusalim in colaborare cu monahii franciscani, iar dupa lucrarile de restaurare efectuate de ei, a fost inclusa in randul locurilor crestine de pelerinaj din Tara Sfanta. Astazi fiecare pelerin are posibilitatea de a vizita acest loc in care se intindea vechiul Capernaum si de a vedea ruinele Casei Sf. Ap. Petru, Sinagoga Evreiasca din sec. IV, una dintre partile vechiului oras, descoperita cu ocazia sapaturilor arheologice si Biserica ortodoxa a celor Doisprezece Apostoli, construita de catre Patriarhul Ierusalimului Damian in anul 1925. Mai vreau sa amintesc faptul ca am facut si o croaziera pe Lacul Tiberiadei (Galileii), rememorand, astfel, plimbarea si potolirea furtunii pe Mare, de asemenea si pescuirea minunata, savarsite in urma cu 2000 de ani de catre Domnul Iisus Hristos, spre uimirea, bucuria si folosul ucenicilor.

Mergand, mai departe, am ajuns la Nazaret – locul de nastere al Sf. Fecioare Maria si al lui Iosiv, acel orasel in care si-a petrecut anii copilariei si ai adolescentei Domnul Hristos si care nu este pomenit nici intr-un alt document istoric in afara de Evanghelie. In perioada Vechiului Testament aici se afla, probabil, o mica asezare care nu se distingea prin nimic deosebit. In timpul vietii lui Iisus in acest oras, situat in jurul unui izvor, traiau un numar nesemnificativ de evrei si aceasta situatie a continuat pana in sec. al IV–lea, cind asezarea a fost inclusa de catre crestini in randul locurilor importante de pelerinaj. In perioada bizantina, in Nazaret trebuie sa fi existat patru locuri sfinte de pelerinaj si anume: Izvorul Maicii Domnului, in preajma caruia a avut loc, potrivit traditiei, Buna Vestire; Pestera – Atelierul lui Iosif; Sinagoga in care a invatat Domnul Hristos si Muntele Prapastiei de pe care au vrut sa-L arunce concetatenii Sai (Luc. 4, 29).

Toate aceaste locuri pot fi vizitate de catre orice pelerin si in Nazaretul zilelor noastre, asa cum am facut si noi. Bisericile din Nazaret pentru vizitare sunt: Biserica ortodoxa greaca Sf. Arh. Gavriil – situata in apropierea izvorului Buna Vestire care a fost construita in anul 1750 pe ruinele celei mai vechi biserici. Minunatul ei iconostas a fost daruit in anul 1767 de un negustor grec, ramas necunoscut. Biserica - Sinagoga a greco – catolicilor a fost inaltata pe ruinele unei cladiri din perioada romana. Se considera ca aceste ruine apartin sinagogii nazarinene din epoca lui Hristos. Biserica Catolica a Bunei – Vestiri a Maicii Domnului a fost construita pe locul Casei Maicii Domnului si a Dreptului Iosiv. Pe acest loc a existat o biserica bizantina, ale carei ruine au fost descoperite cu prilejul unor sapaturi arheologice efectuate de monahii franciscani. Prima biserica bizantina a fost distrusa de persi. In sec. al XII – lea, pe locul bisericii distruse, cruciatii au construit una noua, mai mare decat cea anterioara. In locul uriasei biserici catolice care a fost construita in anul 1960, s-au pastrat vestigii ale perioadei bizantine si ale epocii cruciatilor. Capela Prapastiei (El – Kafze, in araba), aflata in extremitatea sudica a Nazaretului de astazi, a fost construita in anul 1925 de catre Mitropolitul Grec Kleopa. Dar pe acest loc se mai vad, inca, ruinele vechii biserici si a manastiri bizantine.

Localitatea Cana Galileii – mentionata in Evanghelie – este locul de nastere al Sf. Ap. Natanael (Ioann 21, 2) precum si locul unde Mantuitorul Hristos a savarsit prima Sa Minune – cea a transformarii apei in vin la Nunta lui Filip la care a participat si El impreuna cu Mama Sa si cu alti ucenici si apostoli (Ioan 2, 1 – 11) si tot aici l-a vindecat pe fiul slujitorului regesc din Capernaum (Ioan 4, 46 – 54). Satul se afla situat mai la nord decat cel actual, in apropiere de Valea Asohis (Batauf, in araba). Mutarea locaitatii pe terenul actual s-a petrecut dupa invazia araba, cand vechea Cana a fost distrusa si parasita de locuitorii ei. In actualul sat arab Kfar Kanna locuieste o populatie mixta – musulmani si crestini. Toate bisericile aflate aici au fost construite nu demult. Biserica franciscana, inchinata Nuntii si Minunii de la Cana, a fost construita pe ruinele unei vechi cladiri iudaice, cu pardoseala si mozaic si o inscriptie in aramaica. In biserica greco – ortodoxa sunt expuse doua vase de piatra asemanatoare celor pomenite in cazul Nuntii si Minunii din Cana (Ioan 2, 1 – 11).

In continuare, vom prezenta Muntele Tabor. Identificarea Muntelui Tabor (Et – Tur, in araba si Itabarion, in izvoarele grecesti vechi) cu Muntele cel Inalt al Schimbarii la Fata a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos (Luc. 9, 28 – 36) s-a petrecut potrivit urmatoarelor cauze principale: este, intr-adevar, un munte inalt, si la popriu si la figurat, avand aspectul unui con urias, situat la rasarit de Valea biblica Izreel. In afara de aceasta, muntele se afla nu departe de Nazaret si de Capernaum, adica in apropierea acelor locuri unde a trait si a propovaduit Hristos. Muntii Tabor si Hermon sunt proslaviti in Psalmii lui David (Ps. 88, 13) si sunt pomeniti in Vechiul Testament ca fiind cei mai inalti doi munti sacri din Tara Sfanta (Ios. 19, 22; Ier. 46, 8; Jud. 4, 6). In afara de semnificatia lui duhovniceasca care este fundamentala in spiritualitatea noastra ortodoxa, Muntele Tabor ocupa un important loc strategic caci intreaga vale de la poalele lui se vede de sus ca dintr-o palma. Tocmai de aceea, Ptolemaios a construit in varful sau o fortareata ale carei ruine pot fi vazute si astazi. In conformitate cu ghidurile si izvoarele ecleziastice crestine vechi, prima biserica de pe culmea acestui munte sacru a fost construita in sec. al IV – lea. In sec. VI au mai fost construite doua biserici, iar la inceputul celui de-al saptelea a fost adaugata cea de-a patra.

In Epoca bizantina, Taborul a dobandit statut de episcopie cu competenta ecleziastica asupra intregii regiuni invecinate. In epoca cruciatilor, pe culmea muntelui s-au statornicit cei dintai monahi benedictini. Ei insa au fost alungati de Saladin in anul 1187. In anul 1211 sultanul Malik-Al-Adils al Damascului a distrus toate constructiile crestine, bisericile si manastirile iar in locul lor a construit o fortareata ca in timpurile lui Ptolemaios. Astazi, intreaga culme a acestui munte apartine bisericii: la nord se afla Manastirea greco – ortodoxa si Biserica Schimbaarii la Fata, unde sunt maici printre care si cateva calugarite romance iar la sud se afla o biserica catolica cu manastire si hotel. Aceste doua manastiri au fost construite pe ruinele fostelor biserici bizantine.

In cele ce urmeaza, voi prezenta in cateva randuri, Manastirea Sfantului Teodosie cel Mare – intemeietorul vietii de obste (a vietii cenobitice). Actuala manastire a fost construita pe ruinele vechiului chinovion, intemeiat de Sf. Teodosie in sec. al IV – la marginea Pustiului Iudeii. Reminiscentele acelor ruine se mai vad si astazi, atat in interiorul zidurilor manastirii, cat si dincolo de granitele ei. Pestera din incinta manastirii reprezinta una dintre cele mai interesante parti ale vechii manastiri – chinovion. Este o pestera naturala, usor ecarisata, situata si azi ca si odinioara chiar in centrul manastirii. In jurul manastirii se afla mormintele multor stareti printre care sunt si remarcabile personalitati ale monahismulului din Tara Sfanta cum ar fi Sf. Teodosie, Patriarhul Sofronie al Ierusalimului si altii. Din sec. V pana in sec. VII, in perioada ei cea mai infloritoare, manastirea a adapostit aproape sapte sute de calugari de diferite nasionalitati. Conform izvoarelor scrise, in mijlocul lor domnea dragostea, disciplina, asceza, vrednicia si o deosebita atmosfera duhovniceasca. In centrul manastirii se afla biserica in care se oficia liturghia in limba greaca si doua biserici mai mici ca dimensiune, pentru nevointele diferitelor comunitati monastice.

Pe langa acestea existau ateliere pentru folosirea zilnica a muncii monahilor, comitete pentru ocrotirea celor saraci si batrani, aziluri pentru orfani, centre de invatamant, hanuri, adapostruri si locuri de popas pentru oameni, cu alte cuvinte aceasta manastire reprezenta un mic stat al unor oameni dedicati vietii duhovnicesti, rugaciunii si modului de viata monahal, precum si muncii, fiind consacrati trup si suflet obstii si monahismului, datorita vocatiei reale si autentice pe care au avut-o pentru aceasta viata ingereasca in trup pamantesc. Renumitul Ioan Moshu – autorul „Limonariului” – publicat la noi, in 1991 de catre Editura Reintregirea a Arhiepiscopiei Alba Iuliei, si viitorii Patriarhi ai Ierusalimului Sofronie si Modest, au fost unii dintre cei mai remarcabili monahi care au iesit dintre zidurile acestei vestite manastiri. Invazia persana si cucerirea araba au pus capat perioadei de inflorire a manastirii, parasind-o majoritatea calugarilor. Dainuind pana in sec. al XV – lea, manastirea a ramas cu desavarsire pustie si s-a transformat intr-un loc de popas pentru locurile beduine ale lui Ibn – Abed. Manastirea se numeste si in ziua de azi in araba Der – Ibn – Abed (Manastirea fiilor lui Abed). In anul 1858 Patriarhia Greaca a cumparat de la beduini ruinele manastirii, a restaurat-o si a reactivat-o cu posibilitatea de a fi vizitata desi se afla in teritoriile palestiniene.

Despre Marea Lavra a Sfantului Sava vom spune ca se afla situata in inima Pustiului Iudeii, pe povarnisul apusean a raului Cedron. A fost infiintata in anul 485 de catre Sf. Sava si de atunci pana in ziua de azi, dupa 1500 de ani de existenta continua sa fie una din marile citadele spirituale a monahismului ortodox universal. Anii cei mai prosperi ai acestei manastiri nu corespund cu perioada de inflorire a celorlalte lacasuri monahale din Tara Sfanta. De-a lungul sec. V si VI calugarii ei au ajuns intr-atat de profunde discutii dogmatice, incat l-au determinat, din cauza unor dispute, pe insusi fondatorul ei Sf. Sava, sa o paraseasca pentru o destul de lunga perioada. Secolul VIII si prima jumatate a sec. al IX – lea au fost cei mai buni ani din existenta manastirii. In cadrul ei au vietuit cateva zeci de calugari, printre care s-au numarat si figuri remarcabile ale ortodoxiei ca Sf. Ioan Damaschin, Sf. Stefan – facatorul de minuni, Sf. Mihail Sikelos, Sf. Teodor, Sf. Teofan si altii. Mai amintim faptul ca Sfantului Sava ii datoram celebrul Tipicon – dupa care sunt oficiate Sf. Slujbe in aceste manastiri si biserici. Cladirea manastirii a capatat infatisarea actuala dupa restaurarea din sec. XIX – lea. Lucrarile de restaurare, efectuate dupa cutremurul devastator din anul 1834, s-au limitat doar la partea centrala a maretei lavre, cum i se spunea in epoca bizantina. Prima lavra, impreuna cu diversele cladiri complementare (biserici, paraclise, trapeze, brutarii etc.) cu schiturile si chiliile monahilor si a pustnicilor, cu apeductele si diferitele adunari filantropice ocupau ambele povarnisuri ale paraului, pe o lungime de aproximativ 2 km. Astazi, cele mai importante locuri de pelerinaj sunt: Mormantul intemeietorului – Sf. Sava, Biserica centrala care adaposteste moastele Sfantului, Biserica – Pestera prima biserica manastireasca inchinata Sf. Ier. Nicolae, Salasul Sf. Sihastru Ioan Damaschin, Salasul Sf. Sihastru Sava si Turnul inalt a carui constructie dateaza din epoca Imparatului Iustinian.

In continuare voi prezenta Manastirea Sf. Gheorghe Hozevitul care a fost construita in partea nordica a vaii El – Kherit (Paraul biblic Cherit (Chorat)). Paraul care traverseaza partea nord – estica a Pustiului Iudeii, de la Ierusalim pana la Valea Iordanului, avea candva o culoare foarte verde, datorita celor doua izvoare care tasnesc din albia lui: izvorul Ein – Fara – din partea de vest a albiei si Ein – Keit, din mijlocul ei. Astazi, debitul izvoarelor constituie sursa de apa potabila pentru locuitorii Ierusalimului si ai Ierihonului. Prezenta tuturor celor necesare: apa dulce din abundenta, legatura cu evenimentele Vechiului si ale Noului Testament precum si vecinatatea arterei centrale de acces Ierihon – Ierusalim, cu partea sa sudica, a favorizat aici salasluirea in masa a monahilor. In preajma izvorului Ein – Fara, cel din vestul paraului, Sf. Hariton a zidit pe la mijlocul sec. al IV – lea prima lavra, punand astfel bazele construirii de manastiri in Pamantul Sfant. In cele doua secole care au urmat, intreaga zona a acestui parau s-a umplut de lavre, de schituri si de lacasuri pentru pustnici, in care isi duceau viata cea ascetica si duhovniceasca sute de calugari si schimnici.

Manastirea Sf. Gheorghe Hozevitul a fost una dintre acele numeroase manastiri din aceasta regiune. Cea dintai a fost ridicata aici in sec. V de catre cinci monahi sirieni: Pronos, Ilie, Lannai, Einan si Zenon. Indata dupa intemeierea ei, manastirea a devenit loc de pelerinaj, deoarece a fost unita cu pestera in care a stat ascuns Proorocul Ilie timp de trei ani si jumatate si a fost hranit de corbi (3 Regi 17, 5 – 6) in timpul secetei. Potrivit unei alte traditii, de mai tarziu, bazata pe Evanghelia lui Iacov (evanghelie apocrifa), manastirea a fost zidita pe locul care apartinea parintilor Maicii Domnului Ioachim si Ana. La sfarsitul sec. al V – lea Sf. Ioan Hozevitul a dezvoltat mica asezare monahala a sirienilor, adaugandu-i cladiri noi si o biserica mare, transformand astfel vechiul locas in Lavra – Chinovion. Sec. al VI – lea va aduce cu sine perioada de inflorire a fostei manastiri. Faima si renumele ei s-a raspandit in toata Palestina si in toata Siria, iar monahii ei aprtineau diferitelor popoare, printre care se numarau greci, sirieni, armeni, gruzini, rusi, mult mai tarziu si romani precum si multi altii. Numele multora dintre ei sunt scrise si imprimate in diferite limbi in Osuarul vechii manastiri, care se afla in apropierea actualei manastiri.

La sfarsitul sec. al VI – lea si inceputul celui de-al saptelea, sub staretia Sf. Gheorghe manastirea a ajuns la cea mai mare dezvoltare si inflorire. Calugarii traiau intr-o atmosfera duhovniceasca deosebita. O parte dintre ei duceau un mod de viata idioritmic, pustnicesc si ascetic iar cealalta parte traiau dupa tipicul monahal al vietii de obste, ducand o viata cenobitica in lavra, in chinovion. In timpul cuceririi persane, cladirile manastirii au suferit foarte multe stricaciuni si pagube, o multime de monahi au fost ucisi iar ceilalti au parasit manastirea. Dupa atacul persan Sf. Gheoghe, acum imbatranit, a incercat sa readuca manastirea la viata dar nu a reutit prea mult. Avand un numar mic de monahi, manastirea a supravietuit pana in sec. al XII – lea. In sec. al XIII – lea a ajuns complet pustie, incetandu-si existenta. Cinci sute de ani mai tarziu, in 1878, manastirea a fost restaurata de calugarii Bisericii Sf. Mormant, care s-au straduit sa o pastreze si sa o reactiveze in mijlocul noilor constructii ridicate pe ruinele ramase de la vechea manastire.

Pentru noi romanii, un motiv in plus si inca unul foarte special de a vizita aceasta manastire este din cauza ca aici se gaseste trupul intreg bine – mirositor si savarsitor de minuni, cu alte cuvinte sfintele moaste al Sf. Ioan Iacob Romanul – care a vietuit aici, in ultima parte a vietii sale pamantesti, savarsindu-se din aceasta lume efemera la 5 august 1960 si fiind descoperit intreg, asa cum este si astazi, in anul 1980 dupa cum ne relateaza viata scrisa de catre ucenicul sau – Parintele Ioanichie Paraiala, trecut si el la Domnul, si care din acest motiv a fost canonizat de catre Biserica noastra Ortodoxa Romana la 21 iunie 1992, avand ca zi de pomenire si de prasnuire data trecerii sale in adevarata viata adica 5 august. Ne-am inchinat si noi cu evlavie si cu adanca emotie sfintelor si sfintitelor sale moaste, bucurandu-ne ca, iata, am avut si avem in aceste locuri (si) parinti romani traitori, cu viata sfanta si aleasa, bineplacuta lui Dumnezeu!...

In cele ce urmeaza voi vorbi putin si despre Muntele celor patruzeci de zile (Djamb Kurutul, in araba) si Manastirea Ispitirii. Situat la sud – est de Ierihon, a capatat aceasta denumire de la cele patruzeci de zile de post ale lui Hristos. Vechea traditie crestina lega acest munte de locul din pustiu in care Hristos, dupa primirea botezului, S-a dus sa posteasca si sa se lepede de diavol (Mat. 4, 1 – 11; Luc. 4, 1 – 13; Marc. 1, 12 – 13), locul numindu-se si Pustia Karantaniei. Prima manastire de pe culmea acestui munte a fost construita in anul 340 de Sf. Hariton, care i-a dat numele de Lavra Dok – ului, provenit de la denumirea in evraica a muntelui Dok. De pe culmea acestui munte a incercat diavolul, conform traditiei, sa–L ispiteasca, infatisandu-i intreaga imparatie a lumii acesteia. Locul Postului se afla astazi in interiorul bisericii manastiresti. In epoca bizantina, pe acest loc se afla doar o capela. Manastirea Sf. Hariton de pe culmea muntelui a fost distrusa de catre persi si si-a incetat existenta. La sfarsitul sec. al XIX – lea Patriarhia a construit, pe acest loc, o noua manastire, lasand pe culmea muntelui ruinele celei vechi.

Acestea fiind zise, iata ca am ajuns la sfarsitul pelerinajului nostru duhovnicesc prin acele locuri pline de har si de binecuvantare si, totodata, si la sfarsitul acestei expuneri si descrieri a locurilor, momentelor si trairilor de care am avut parte in acele zile!... Pentru care fapt ramane conluzia ca noi, crestinii, care nu suntem altceva decat niste pelerini pe acest pamant, trebuie sa ne inchinam lui Dumnezeu „in duh si in adevar” pentru ca Imparatia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta si, deci, din aceasta cauza, nu avem „cetate statatoare aici pe pamant” ci tindem si aspiram la cea care va sa vina care nu este alta decat „Ierusalimul cel Ceresc” pentru care Ierusalimul cel pamantesc vizitat de noi nu a fost altceva decat un imbold de incurajare catre lupta noastra „cu timp si fara timp” pe care treebuie sa o purtam in continuare pana la sfarsitul vietii noastre, in vederea dobandirii acelei Imparatii, care nu este altceva decat unicul sens autentic al vietuirii noastre pe acest pamant ce ar trebui sa fie antecamera Gradinii Raiului Celui Vesnic!... Draga pelerinule, esti convins de aceste realitati si adevaruri?!...