Demonstrație a credinței

ACEASTĂ DEMONSTRAȚIE A FOST FĂCUTĂ ÎN ANUL 1921.
DUPĂ ACEEA AU APĂRUT ȘI ALTE DEMONSTRAȚII. DAR ASTA RĂMÂNE ÎN ISTORIE.
Veți vedea de ce.

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ține cursul de filozofie.

- Să vă explic care e conflictul între știință și religie. Profesorul ateu face o pauză și apoi îi cere unuia dintre noii săi studenți să se ridice în

picioare

- Ești creștin, nu-i așa, fiule?

- Da dle, spune studentul

- Deci crezi în Dumnezeu?

- Cu siguranță.

- Dumnezeu e bun?

- Desigur, Dumnezeu e bun.

- E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?

- Da.

- Tu ești bun sau rău?

- Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zâmbește cunoscător. Aha! Biblia! Se gândește puțin.              

- Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea să îl ajuți? Ai încerca?

- Da, dle. Aș încerca.

- Deci ești bun.

- N-aș spune asta.

- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuți o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.

Studentul nu raspunde, așa că profesorul continuă.

- El nu ajută, nu-i așa? Fratele meu era creștin și a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poți răspunde la asta?

Studentul tace.

- Nu poți răspunde, nu-i apa? El ia o înghițitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.

- Hai să o luam de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?

- Păi., da, spune studentul

- Satana e bun?

Studentul nu ezită la această întrebare:

- Nu

- De unde vine Satana?

Studentul ezita.

- De la Dumnezeu.

- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?

- Da, dle.

- Răul e peste tot, nu-i așa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta,  corect?

- Da.

- Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat          totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există și conform

principiului că ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci          Dumnezeu e rău.

Din nou, studentul nu răspunde.

- Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâțenie? Toate aceste lucruri          groaznice, există?

Studentul se foiește jenat.

- Da.

- Deci cine le-a creat?

Studentul iarăși nu răspunde, așa cșă profesorul repetă întrebarea.         

-Cine le-a creat?

Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se    plimbe în fața

clasei. Studenții sunt uimiți. Spune-mi, continua el adresându-se altui          student.

-Crezi în Isus Cristos, fiule?

Vocea studentului îl trădează și cedeaza nervos.

- Da, dle profesor, cred.

Bătrânul se oprește din marșăluit. Știința spune că ai 5 simțuri pe care          le folosești pentru a identifica și observa lumea din jurul tau. L-ai văzut

vreodată pe Isus?

- Nu, dle. Nu L-am văzut.

- Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?

- Nu, dle, nu l-am auzit.

- L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut          vreodată o experiență senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

- Nu, dle, mă tem ca nu.

- Și totuși crezi în el?

- Da.

- Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința          spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?

- Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credința mea.

- Da, credința, repetă profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credința.

Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune și el o          întrebare.

- Dle profesor, există căldură?

- Da.

- Și există frig?

- Da, fiule, există și frig.

- Nu, dle, nu există.

Profesorul își întoarce fața către student, vizibil interesat. Clasa devine          brusc foarte tăcută.

Studentul începe să explice.

- Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-         căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem

nimic numit "frig". Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea   ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există         frig.

- dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat   dacă are sau transmite energie, și căldura e cea care face ca un corp sau    material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut ( -458 F )     înseamnă absența totală a căldurii.

Vedeți, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie          absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în

unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, d-le, ci doar absența ei.

Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou și sună ca o lovitură   de ciocan.

- Dar întunericul, profesore? Există întunericul?

- Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?

- Din nou răspuns greșit, dle. Întunericul nu e ceva; este absența a ceva.

Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare,          lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantăm atunci că   nu exista nimic, iar acest nimic se numește întuneric, nu-i așa? Acesta  este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul   nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i așa?

Profesorul începe să-i zâmbească studentului din fața sa. Acesta va fi un semestru bun.

- Ce vrei să demonstrezi, tinere?

- Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele dvs . filosofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia TREBUIE să fie și ea greșită.

De data asta, profesorul nu-și poate ascunde surpriza.

- Greșite? Poți explica în ce fel?

-Lucrați cu premisa dualității, explică studentul. Susțineti că există viață și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău.          Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, știința nu poate explica nici măcar ce este acela un gând.          Folosește electricitatea și magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înțeles pe deplin  vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e      opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci  doar absența ei. Acum spuneți-mi, dle profesor, le predați studentilor teoria că

ei au evoluat din maimuță?

- Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.

- Ați observat vreodată evoluția cu propriii ochi, dle?

Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când își dă seama          încotro se îndreaptă argumentul.

Un semestru foarte bun, într-adevar.

- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare  și nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. Nu predați studenților ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteți, om de știință sau predicator?

Clasa murmură. Studentul tace până când emoția se mai stinge.

- Ca să continuăm demonstrația pe care o faceați adineori celuilalt          student, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți la ce mă          refer.

Studentul se uita în jurul său, in clasă.

-E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa          izbucneste în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform       regulilor empirice, stabilite și conform protocolului demonstrabil, știința spune - cu tot respectul, dle - că nu aveți creier. Dacă știința    spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu          o față impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veșnicie, bătrânul răspunde. Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu........

- Deci, acceptați că există credință și, de fapt, credința există împreună          cu viața, continuă studentul.

- Acum, dle, există răul?

- Acum nesigur, profesorul răspunde: sigur că exista. Îl vedem zilnic.          Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumaratele crime și violențe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.

La asta, studentul a replicat:

-Răul nu există, dle, sau cel puțin nu exista în sine. Răul e pur și simplu          absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de   om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau că   întunericul care apare când nu există lumină .

Profesorul s-a așezat.......

Dacă ai citit până aici și zâmbești când ai terminat, trimite asta

prietenilor și familiei, cu titlul "Dumnezeu vs. Știința"

DEPRESIA - Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:

"Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ"

 

 S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos.
Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească -

"Nimeni nu se poate împlini în  afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?
 - O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.
- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul.
Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ.

E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i
pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile
ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara  unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?
- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.
"Dumnezeu nu trădează niciodată"

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: La Oaşa, în aşteptarea Sfintelor Paşti:
- Niciodată viaţa n-a fost mai  înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?
- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depresia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi
adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează
 niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?
- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă.
Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl  îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale.
Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau
împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit
spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?
- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizeazăşi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt.
 Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu  cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu
atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi
încălzesc şi pe cei­lalţi.

 "Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: Aur şi lumină
- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?
- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate.
Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt  profund nefericiţi. Ce le lipseşte?
 - Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie si bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

 - Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.
 - Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e  plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

 "Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită".
Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
 - Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor.
Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea
societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă.
Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini
greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?
- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului.
Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde
activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne  iubim îndeajuns.

 - Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi seninătatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a
în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem  curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă.
Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi  nu ştiu că sunt fericiţi"
 Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: Biserica, plină de maici şi studente în costum popular
- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...
 - Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugarii, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai
plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală.
Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a
pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva
efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?
 - Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti,
ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

 - Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri  în loc?
- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm!

Oamenii cu Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
- Ade­văratii fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va  lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

De ce suntem crestin-ortodocsi?

Iată o întrebare supărătoare, provocatoare, şi uneori chiar insolentă dar mereu chinuitoare, la care fiecare creştin ortodox a fost constrâns de anumite împrejurări să răspundă măcar odată în viaţă, fie celorlalţi fie printr-un proces de conştiinţă lui însuşi, iar alteori răspunzând chiar preotului de la altar, când în chip retoric păstorul ’cerca credinţa micii turme a lui Hristos. Dar, spun eu, o întrebare indispensabilă ce trebuie să ne-o punem înaintea lui Dumnezeu de preferinţă în singurătatea fiinţei noastre, atunci când dincolo de agitaţia lumii acesteia care ne trage zi de zi cu o forţă centrifugă în vacarmul ei, stăm uneori singuri singurei, nimenea împrejurul nostru să ne înţeleagă plânsul înfundat al inimii, decât numai bunul Dumnezeu.

Credinţa fiecăruia, funcţie de tăria autenticităţii ei, a adus răspunsuri variate întrebării de ce suntem ori ne numim creştini ortodocşi.

Primul răspuns care ne vine în minte, aşa şcolăreşte, este să invocăm sfânta tradiţia şi succesiune apostolică din moşi strămoşi. Şi asta aşa ca să scăpăm repede şi ieftin fără prea mare bătaie de cap. Dar la Dumnezeu nu ţine aceste mici eschive. Suntem chiar candizi. Poate că ar şi zâmbi la răspunsul nostru „inocent”, dar un zâmbet cu subânţeles. Ori pe El îl interesează credinţa noastră nu a strămoşilor. Suntem noi urmaşi demni ai credinţei strămoşilor noştri sau ar trebui să roşim, aşa, măcar puţintel? Cred că nu ar trebui să ne deranjăm cu un aşa răspuns evaziv, în faţa lui Dumnezeu, vorba poetului „Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici/ Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult...ironici” (Mihai Eminescu Scrisoarea a III-a). Şi să-mi fie iertată îndrăzneala dar la fel de bine s-ar fi putut ca strămoşii noştri să se fi înşelat în privinţa adevăratei credinţe. Înainte de-a arunca cu piatra ia gândiţi-vă cum ar fi sunat „noi suntem aşa din moşi strămoşi şi nici eu n-am de gând să mă schimb” dacă ne-am fi născut hinduşi. Ei, cum ar fi sunat asta în urechile adevăratului Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, al tuturor celor văzute şi nevăzute?  Da, ştiu, întâmplarea a făcut ca Dumnezeu să ne plaseze direct într-una din fericitele naţii ortodoxe, deci nici nu se pune problema. Dar cât de mult conştientizăm noi acest lucru când la credinţă trebuie să vi tu şi nu adus de mâna preotului ca la grădiniţă? Şi unde-i mândria de a fi român (deci indisolubil legat şi de ortodoxie) când visezi la câinii cu covrigi în coadă şi mălaiul uscat din ţările altora? Cred că fiecare am avut o astfel de slăbiciuni şi mărturisesc că şi subsemnatul.

Un alt răspuns posibil ar fi că simţim şi vedem într-un fel bogăţia şi frumuseţea Bisericii Ortodoxe care lucrează în viaţa noastră prin slujbe, prin sfintele taine (dacă reuşim să ne transportăm mistic fără a ne mai uita din când în când şi la ceas), cuvântul plin de must duhovnicesc al sfinţilor părinţi contemporani sau nu, care ne vorbesc prin viu grai ori prin cărţile scrise de mâna lor sub inspiraţia Duhului Sfânt.

De aici o altă întrebare care se leagă firesc de precedenta, suntem creştini doar cu numele ori ne trăim cât mai autentic ortodoxia? Grecii cunosc un termen vechi numit ortopraxis (ὀρθοπραξις), adică acentul nu mai cade pe credinţă ci pe trăirea credinţei, împlinirea faptelor care adeveresc credinţa, “(…) Tu ai credinţa şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele” (Iacov 2,18).

Asta îmi aduce aminte de vorbele filozofilor Greciei antice, Platon, Socrate, Aristotel care s-au bucurat de privilegiul rezervat de către Biserica Ortodoxă de a fi zugrăviţi, nu cu aure de sfinţi, ci ca oameni simpli, imediat, pe peretele de la intrarea în unele biserici  ortodoxe (nimic necanonic până aici). Aceştia susţineau unele adevăruri care se puteau rezuma simplu prin idea de bază că “justa cunoaştere duce la justa acţiune”. Aşadar totul se rezumă la trăire, la experiere şi comuniune, (fie ea şi mijlocită prin preoţi, slujbe şi rugăciuni), cu divinitatea.

De ce eşti creştin ortodox sau mai bine zis ai ales să fi creştin ortodox ?; iată o întrebare care ne-ar putea veni la examenul de trecere din împărăţia lumii acesteia în Împărăţia lui Dumnezeu, o întrebare înfricoşătoare pusă de dreptul examinator (bun a fost cât am trăit pe pămând, la judecată este numai drept !) ce ne-ar putea da serioase palpitaţii când ştim cu toţii că în ziua Judecăţii de Apoi, doar faptele noastre vorbesc.

Dar încă mai este timp de vieţuire în Hristos şi meditaţie.

Oare ne vede El cum ne frământăm în interior? Fără putinţă de tăgadă. Cel care a făcut ochiul să nu vadă dincolo de ce vede ochiul omenesc? Ne înţelege? Cu siguranţă, ca un tată care-şi înţelege fiul în pragul primelor probleme adolescentine ale credinţei lui. Atunci când nu se încăpăţânează să rămână un veşnic copil care întârzie să se maturizeze. Lucru şi mai grav. Dar dacă şarpele îndoeilii ne muşcă credinţa, nu vom cădea oare în dizgraţie în faţa ochilor Lui...?

Întrebări peste întrebări, măcinări interioare şi zbucium sufletesc.

Hristos a spus „Iată Eu stau şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3,20).

Haideţi să-i deschidem cu toţii blândului păstor uşa inimii noastre prin smerenie, sinceritate şi umilinţă strigând din toţi rărunchii, nu bătându-ne în văzul lumii cu pumnul  în piept ci suspinând, nici neîndrăznind să nu ridicăm ochii la cer, ci cu ochii înlăcrimaţi într-un cuget să zicem şi într-un glas să strigăm necontenit:  „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul/ păcătoasa”.