De ce e bine să ținem post?

         Postim pentru că trebuie, suntem îndemnați de alții, vrem să ne spovedim și să ne împărtășim. Important este că vrem să postim, dar frumos ar fi să înțelegem valoarea de jertfă a postului și valoarea sa duhovnicească.

     Postul este o jertfă, un dar înaintea lui Dumnezeu, tratament pentru vindecarea sufletului, ajutor pentru apropierea de Dumnezeu, pentru sporirea rugăciunii și a faptelor bune.

        Postul este ascultare de Dumnezeu spre folosul nostru, dar poate fi ținut și spre a-i ajuta pe cei dragi, pe cei care au nevoie de ajutorul nostru, chiar și pe cei adormiți, cerând lui Dumnezeu să primească osteneala noastră pentru ei.

        Postul este o perioadă deosebit de importantă în perioada anului. Pe tot parcursul anului, sunt mai multe posturi, din care două foarte importante și care durează câteva săptămâni. Este vorba de postul Paștelui și de postul Crăciunului, ambele având o însemnătate deosebită. Postul este o perioadă de liniște, de reculegere, de rugăciune, în care omul este invitat să se regăsească, să facă fapte bune, să fie mai îngăduitor și mai iertător, și de asemenea să își aducă aminte de corpul său și să îl cinstească, renunțând la mâncăruri ce conțin lactate, ouă și carne. Însă renunțarea la aceste alimente nu este văzută totdeauna cu ochi buni de oricine. Așadar, mulți oameni se feresc să țină post, invocând varii motive, precum lipsa proteinelor și a calciului precum și a altor nutrienți din dieta lor zilnică, senzația de foame care este mult mai pregnantă decât de obicei și faptul că religia nu este punctul lor forte. Însă postul aduce numeroase beneficii atât trupului cât și sufletului, psihicului, și din punct de vedere afectiv și emoțional.

         Ce mâncăm în post?

  Perioadele de post nu se limitează doar la posturile mari de pe parcursul anului, care țin trei, nouă, patruzeci sau douăzeci și unu de zile, ci postul poate fi ținut de asemenea în fiecare zi de miercuri și vineri. Unii specialiști recomandă chiar și postul negru. Postul ținut vreme de patruzeci de zile, spre exemplu, este nu numai un excelent liant în relația cu Dumnezeu, ci este și o metodă ideală de a scăpa de kilograme în exces, de a regla nivelul colesterolului din organism, de a purifica organismul într-un cuvânt. Postul reprezintă în primul rând o dietă echilibrată, prin evitarea mâncărurilor „de dulce„ precum carnea, ouăle, laptele, brânza, și toate produsele derivate. Desigur, trebuie menționat faptul că în toate posturile există perioade de „dezlegare la pește„ și anume anumite zile în care credincioșii pot consuma orice mâncăruri de pește. Astfel organismul își ia necesarul de substanțe și în aceste perioade. Dar faptul că ținem post nu trebuie asociat cu privarea organismului de substanțe nutritive, ci dimpotrivă.

 Proteinele nu le luăm numai din carne, iar calciul doar din lapte. Această ipoteză este total falsă. Sunt și mămici care alăptează sau viitoare mămici însărcinate care țin post fără ca acesta să aibă efecte negative asupra organismului. Așadar, ce mâncăm în post? Este bine să avem o gamă cât mai variată de alimente, de la fructe, legume, preparate din soia, pește (atunci când este dezlegare), făinoase, cereale, etc. Spre exemplu, necesarul zilnic de calciu ni-l putem lua din alimente precum laptele de soia și produsele de soia (atenție să nu se folosească soia modifcată genetic!) suc de portocale, legume verzi precum broccoli, spanac, varză, peștele, ciupercile, brânza de soia, etc. în vreme ce proteinele le putem lua din sparanghel, anghinare, spanac, cartofi, varză de Bruxelles, roșii, broccoli. Așadar, avem o gamă foarte variată de alimente pe care le putem consuma în post. Putem mânca salate de crudități, legume fierte, la cuptor, tocănițe, orez, paste făinoase, produse din soia, putem bea sucuri naturale pentru un aport de vitamine, supe de legume, și lista poate continua.

Demonstrație a credinței

ACEASTĂ DEMONSTRAȚIE A FOST FĂCUTĂ ÎN ANUL 1921.
DUPĂ ACEEA AU APĂRUT ȘI ALTE DEMONSTRAȚII. DAR ASTA RĂMÂNE ÎN ISTORIE.
Veți vedea de ce.

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ține cursul de filozofie.

- Să vă explic care e conflictul între știință și religie. Profesorul ateu face o pauză și apoi îi cere unuia dintre noii săi studenți să se ridice în

picioare

- Ești creștin, nu-i așa, fiule?

- Da dle, spune studentul

- Deci crezi în Dumnezeu?

- Cu siguranță.

- Dumnezeu e bun?

- Desigur, Dumnezeu e bun.

- E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?

- Da.

- Tu ești bun sau rău?

- Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zâmbește cunoscător. Aha! Biblia! Se gândește puțin.              

- Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea să îl ajuți? Ai încerca?

- Da, dle. Aș încerca.

- Deci ești bun.

- N-aș spune asta.

- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuți o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.

Studentul nu raspunde, așa că profesorul continuă.

- El nu ajută, nu-i așa? Fratele meu era creștin și a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poți răspunde la asta?

Studentul tace.

- Nu poți răspunde, nu-i apa? El ia o înghițitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.

- Hai să o luam de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?

- Păi., da, spune studentul

- Satana e bun?

Studentul nu ezită la această întrebare:

- Nu

- De unde vine Satana?

Studentul ezita.

- De la Dumnezeu.

- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?

- Da, dle.

- Răul e peste tot, nu-i așa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta,  corect?

- Da.

- Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat          totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există și conform

principiului că ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci          Dumnezeu e rău.

Din nou, studentul nu răspunde.

- Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâțenie? Toate aceste lucruri          groaznice, există?

Studentul se foiește jenat.

- Da.

- Deci cine le-a creat?

Studentul iarăși nu răspunde, așa cșă profesorul repetă întrebarea.         

-Cine le-a creat?

Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se    plimbe în fața

clasei. Studenții sunt uimiți. Spune-mi, continua el adresându-se altui          student.

-Crezi în Isus Cristos, fiule?

Vocea studentului îl trădează și cedeaza nervos.

- Da, dle profesor, cred.

Bătrânul se oprește din marșăluit. Știința spune că ai 5 simțuri pe care          le folosești pentru a identifica și observa lumea din jurul tau. L-ai văzut

vreodată pe Isus?

- Nu, dle. Nu L-am văzut.

- Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?

- Nu, dle, nu l-am auzit.

- L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut          vreodată o experiență senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

- Nu, dle, mă tem ca nu.

- Și totuși crezi în el?

- Da.

- Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința          spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?

- Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credința mea.

- Da, credința, repetă profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credința.

Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune și el o          întrebare.

- Dle profesor, există căldură?

- Da.

- Și există frig?

- Da, fiule, există și frig.

- Nu, dle, nu există.

Profesorul își întoarce fața către student, vizibil interesat. Clasa devine          brusc foarte tăcută.

Studentul începe să explice.

- Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-         căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem

nimic numit "frig". Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea   ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există         frig.

- dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat   dacă are sau transmite energie, și căldura e cea care face ca un corp sau    material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut ( -458 F )     înseamnă absența totală a căldurii.

Vedeți, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie          absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în

unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, d-le, ci doar absența ei.

Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou și sună ca o lovitură   de ciocan.

- Dar întunericul, profesore? Există întunericul?

- Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?

- Din nou răspuns greșit, dle. Întunericul nu e ceva; este absența a ceva.

Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare,          lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantăm atunci că   nu exista nimic, iar acest nimic se numește întuneric, nu-i așa? Acesta  este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul   nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i așa?

Profesorul începe să-i zâmbească studentului din fața sa. Acesta va fi un semestru bun.

- Ce vrei să demonstrezi, tinere?

- Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele dvs . filosofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia TREBUIE să fie și ea greșită.

De data asta, profesorul nu-și poate ascunde surpriza.

- Greșite? Poți explica în ce fel?

-Lucrați cu premisa dualității, explică studentul. Susțineti că există viață și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău.          Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, știința nu poate explica nici măcar ce este acela un gând.          Folosește electricitatea și magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înțeles pe deplin  vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e      opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci  doar absența ei. Acum spuneți-mi, dle profesor, le predați studentilor teoria că

ei au evoluat din maimuță?

- Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.

- Ați observat vreodată evoluția cu propriii ochi, dle?

Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când își dă seama          încotro se îndreaptă argumentul.

Un semestru foarte bun, într-adevar.

- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare  și nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. Nu predați studenților ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteți, om de știință sau predicator?

Clasa murmură. Studentul tace până când emoția se mai stinge.

- Ca să continuăm demonstrația pe care o faceați adineori celuilalt          student, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți la ce mă          refer.

Studentul se uita în jurul său, in clasă.

-E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa          izbucneste în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform       regulilor empirice, stabilite și conform protocolului demonstrabil, știința spune - cu tot respectul, dle - că nu aveți creier. Dacă știința    spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu          o față impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veșnicie, bătrânul răspunde. Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu........

- Deci, acceptați că există credință și, de fapt, credința există împreună          cu viața, continuă studentul.

- Acum, dle, există răul?

- Acum nesigur, profesorul răspunde: sigur că exista. Îl vedem zilnic.          Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumaratele crime și violențe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.

La asta, studentul a replicat:

-Răul nu există, dle, sau cel puțin nu exista în sine. Răul e pur și simplu          absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de   om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau că   întunericul care apare când nu există lumină .

Profesorul s-a așezat.......

Dacă ai citit până aici și zâmbești când ai terminat, trimite asta

prietenilor și familiei, cu titlul "Dumnezeu vs. Știința"

Semnul crucii

           Semnul crucii este cu siguranţă cel mai important gest pe care îl fac credincioşii creştini din riturile apostolice, îndeosebi ortodocşii şi catolicii.

           Semnul crucii a fost încă din timpuri străvechi, o alegere de mărturisire vizibilă a credinţei creştinilor, prin faptul că aceştia coboară asupra lor simbolul crucii pe care s-a răstignit Mântuitorul. Se pare că primul semn al crucii a fost făcut la Cina cea de Taină şi la momentul înmulţirii pâinilor, chiar de câtre Iisus Hristos care a binecuvântat bucatele făcând asupra lor semnul crucii. Cea mai veche mărturie asupra semnului crucii făcut de către creştini ne parvine de la Justin Martirul, din anul 160 după Hristos.

         Creştinii practicanţi îşi fac semnul crucii în cele mai importante momente ale vieţii, precum şi când ies din casă, când intră şi ies din biserici şi mânăstiri, când se apucă de lucrări noi, precum şi în timpul rugăciunilor. Primele trei degete ale mâinii drepte cu care se face semnul crucii simbolizează Sfânta Treime Creştină compusă din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Degetele inelar şi cel mic care sunt lipite de podul palmei au şi ele semnificaţia proprie, cu privire la cele două firi ale Mântuitorului, cea divină şi cea umană, unite ulterior într-o singură fiinţă, anume Întruparea Cuvântului.

Credinciosul care îşi face semnul crucii îşi ia angajamentul faţă de Sfânta Treime pentru renunţarea la păcate şi patimi, precum şi înaintarea cu Hristos alături spre înviere şi mântuire.

          Creştinii romano-catolici fac semnul crucii cu palma deschisă şi îl fac invers decât ortodocşii, anume de la umărul stâng la cel drept. Cu toate acestea, la început, catolicii se închinau la fel ca ortodocşii, cum menţiona şi Papa Inocenţiu al III-lea în anul 1216.

La creştinii ortodocşi semnul crucii se face prima dată spre frunte, apoi la buric, spre umărul drept şi pe umărul stâng. În cultul ortodox, semnul crucii trebuie făcut clar şi demn, nu superficial sau în grabă.

Protestanţii respectă Crucea, dar nu îşi fac semnul crucii, iar cei din cultele neoprotestante nu o venerează şi nu-şi fac niciodată cruce.

Viata Presfintei Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Maria

Fecioara Maria a avut ca părinţi pe Ioachim (Joachim) descendent al Regelui-Profet David şi pe Ana (Anna) din familia Primului Preot Aaron. Deşi în vârstă, Joachim şi Ana nu aveau copii.
La vremea aceea, incapacitatea de a avea copii era privită ca pe o pedeapsă divină, şi ca urmare au fost nevoiţi sa îndure nenumărate abuzuri din partea oamenilor. Astfel se face că într-o bună zi jertfa pe care o aduse la templu Ioachim fu refuzată de către preot pe motivul că, neavând copii nu este demn de a aduce jertfe.
Sf. Ioachim, cuprins de durere se duse în pustiu şi se rugă cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu de a-l binecuvânta cu un copil. Aflând ce s-a întâmplat la templu, Ana s-a alăturat soţului ei în ruga pentru un copil.
În conformitate cu Biblia, Arhanghelul Gabriel îi anunţă pe Ioachim şi pe Ana ca Dumnezeu le-a ascultat ruga şi că vor avea o fată, Maria prin care va fi posibilă Mântuirea lumii.
Sfânta Maria s-a născut, probabil la Ierusalim.
În calendarul ortodox, 8 septembrie este ziua în care se aniversează naşterea Ei. După ce a ajuns la maturitate, Sf. Maria a fost înştiintată de Arhanghelul Gabriel ca va avea un copil, Iisus si că acesta va fi inspirat de Duhul Sfint.
Maria se logodeşte cu Sf Iosif (Joseph) şi pleacă împreună cu acesta să o viziteze pe verişoara ei Elisabeta care era şi ea însarcinată cu cel care mai târziu va deveni Sf Ioan Botezatorul. Sf Maria îi povesteşte verişoarei ei de prevestirea pe care i-a dat-o Arhanghelul Gabriel. Elisabeta o crede şi o recunoaşte pe Maria ca fiind însarcinată cu fiul lui Dumnezeu. Recensământul ordonat de împăratul roman Augustus îi prinde în Bethlehem, oraşul stramoşilor lui Ioachim.
În Bethlehem Sf Maria da naştere lui Iisus la adăpostul unui staul. Acolo primeşte vizita celor trei Magi de la răsarit veniţi sa se închine si sa-l recunoască pe Iisus. Maria si Iosef îl duc pe Iisus la templu unde Sf. Simion (Simeon) se bucura de nasterea lui Iisus. Atunci este si momentul în care Sf. Maria ia cunoştiintă de prevestirea patimilor pe care le va avea de îndurat fiul ei.
La scurt timp dupa naştere Sf Maria si Sf Iosif fug în Egipt pentru a scapă de decretul dat de Irod (Herod) care prevedea ca toti pruncii de vârsta lui Iisus sa fie omorati. Cei doi impreuna cu Iisus ramân în Egipt pâna ce Irod moare, după care se intorc in Nazaret.
După naştere, copila a fost crescută de părinţi până la trei ani, când a fost dusă la Templu, după făgăduinţă. Plin de Duh Sfânt, preotul Zaharia a dus-o pe Fecioara Maria în altar, în Sfânta Sfintelor, acolo unde nu avea voie nici o femeie. 12 ani a stat Fecioara Maria la Templu, rugându-se şi lucrând. Se spune că, în tot acest timp, îngerii au hrănit-o pe Preacurata numai cu hrană îngerească.

Când a crescut, preoţii au vrut să o căsătorească, după cum era datina, dar Sfânta Fecioară a refuzat, mărturisind că a făgăduit să-şi închine viaţa Domnului. Atunci, preoţii au hotărât să-i aleagă drept soţ ocrotitor pe acel bărbat vârstnic, credincios, al cărui toiag pus în Sfânta Sfintelor peste noapte va înverzi. Aşa i-a fost ales drept logodnic Sfântul Iosif. Iosif a dus-o pe Maria în Nazaret, ca stăpână a casei şi a familiei sale. Deşi de neam împărătesc, Iosif era dulgher sărac. Maria trăia retrasă, ca la Templu. Dar, deşi era obişnuită din Templu să vorbească cu îngerii în rugăciune, vestea cea bună adusă de Arhanghelul Gavriil a uimit-o. Totuşi, a acceptat să se facă voia Domnului, învrednicindu-se, prin smerenie, să devină mama Mântuitorului întregii lumi. O poveste românească spune că Fecioara Maria s-a dus la fântână să aducă apă. Acolo a găsit o iconiţă nespus de frumoasă. A luat-o, să o arate părinţilor ei, dar a văzut-o vizitiul lui Irod şi a vrut să i-o ia. Ba a legat-o şi de cai, să o rupă, să-i rămână iconiţa. Maria a scăpat, caii s-au speriat şi au fugit. S-a întors veselă acasă, dar n-a mai găsit iconiţa în sân, unde o ascunsese. Dar de la acea iconiţă a ştiut că o să nască un prunc… Îngerul Gavriil o anunţase pe Maria că Elisabeta va naşte şi ea un prunc, deşi era în vârstă. Maica Domnului s-a dus să o vadă şi pruncul a săltat în pântecele Elisabetei. Plină de Duh Sfânt, Elisabeta a proorocit venirea lui Dumnezeu în trup. Dreptul Iosif a fost tulburat observând că Maria va naşte un prunc, dar îngerul i s-a arătat şi a confirmat zămislirea Domnului de la Duhul Sfânt. Apoi, Iosif şi Fecioara Maria au fost nevoiţi să meargă la Betleem, pentru recensământul făcut de romani. Lângă Betleem, într-un staul amenajat într-o peşteră, S-a născut Mântuitorul lumii. Povestea spune că, în Vifleem, Maica Domnului a nimerit la casa lui Crăciun, un om tare rău, şi s-a rugat să-i dea şi ei un locuşor, să nască. Crăciuneasa, miloasă, a primit-o în grajd, de teama bărbatului ei. Aici erau un bou şi un cal. Boul a mâncat ce a mâncat, apoi s-a aşezat şi a prins să rumege. Calul, nesătul, după ce şi-a ronţăit porţia, a mâncat şi fânul cu care Maica Sfântă Îl învelise pe Prunc. Mâniată, Maica Domnului l-a blestemat să nu se sature decât o dată pe an, de Ispas, iar pe bou l-a binecuvântat să mănânce puţin şi să fie mereu sătul. Apoi, s-a întors Crăciun şi, furios că nevasta a dat adăpost unei străine, i-a tăiat mâinile. Dar Maica Domnului i-a lipit mâinile la loc. Speriat, Crăciun şi-a cerut iertare, devenind, se zice, primul creştin… 

La patruzeci de zile de la naştere, Maica Domnului s-a dus la Templu pentru curăţire, după Legea veche. Sfântul Simeon şi Sfânta Proorociţă Ana au dat slavă lui Dumnezeu văzându-L pe Prunc, ştiind că El este Mântuitorul. La naştere s-au închinat Pruncului trei regi-magi, care i-au adus daruri. Dar de la ei aflase regele Irod de naşterea Mântuitorului şi, de teamă că îi va lua tronul, s-a hotărât să omoare pruncii din Betleem, ca să-L omoare şi pe El. Dar, înştiinţaţi de înger, Iosif şi Maria au dus Pruncul în Egipt, unde au stat până când îngerul le-a îngăduit să se întoarcă. O poveste spune că, pe drumul spre Egipt, Maica Domnului s-a întâlnit cu nişte ostaşi ai lui Irod. Au întrebat-o ce are în braţe şi le-a răspuns că are grâu. Ostaşii s-au uitat, dar Pruncul Se transformase în grâu şi aşa au săpat de primejdie. De aceea, se spune, pe grâu este întipărită faţa Domnului Hristos… 

A venit apoi vremea predicării Adevărului de către Domnul Hristos, după ce S-a lăsat botezat de către Sfântul Ioan. Maica Sa L-a urmat întotdeauna, slujindu-L şi păstrându-I cuvintele în inima ei. Se spune că atunci când Domnul a fost prins, înainte de sărbătoarea Paştilor, Maica Domnului se afla în casa lui Lazăr din Betania. Auzind că Domnul a fost prins, a plecat spre Ierusalim. A ajuns la timp pentru a pătimi împreună cu El, suferind o îndoită sfâşiere: cea de a-şi pierde Fiul şi cea de a-L vedea pe Dumnezeu umilit, batjocorit şi răstignit. O poveste spune că pe drumul spre Ierusalim Maica Domnului s-a întâlnit cu un lemnar. L-a întrebat dacă nu L-a văzut pe Fiul ei şi el s-a lăudat că i-a făcut crucea mare şi grea. Atunci Preacurata l-a blestemat să-şi câştige greu pâinea. S-a întâlnit apoi cu un fierar, care i-a mărturisit că i-a făcut cuiele, dar le-a făcut mai mici. Pe el l-a blagoslovit să-şi câştige uşor banii. O broască a încercat să o aline şi i-a povestit durerea ei de mamă care şi-a pierdut feciorii. Numai unul îi rămăsese, urât, cu ochi bulbucaţi… Dar Maica Domnului a surâs o clipă şi a binecuvântat broasca să trăiască numai în apă bună de băut şi să nu putrezească după moarte. A plecat mai departe şi din lacrimile ei au răsărit busuiocul şi viţa-de-vie… 

După Învierea Domnului şi Înălţarea Sa la cer, Maica Domnului a mai trăit în pace 11 ani, apoi s-a dus la Domnul. Pentru că Sfântul Toma nu fusese de faţă la înmormântare, mormântul a fost deschis, dar era gol. Trupul ei fusese ridicat la cer, de Fiul ei preaiubit.